jumătate de metru, adâncă de vreo treizeci de centimetri, ne culcăm în ea unul cu capul la picioarele celuilalt, acoperindu-ne cu ciulini galbeni şi uscaţi. Acum, e timpul să dormim, să ne refacem foiţele! Este însă imposibil să adormi. Să stai culcat în această poziţie neputincioasă, ziua, peste douăsprezece ore, este cu mult mai greu decât ai merge toată noaptea. Şi gândurile te năpădesc întruna… Soarele fierbinte de septembrie te arde nemilos, şi n-ai ce bea şi nici nu vei avea. Noi am încălcat regula evadărilor din Kazahstan: trebuie să evadezi primăvara, nu toamna… Însă noi credeam că vom evada cu o maşină… Ne chinuim de la cinci dimineaţa puia la opt seara. Ne-a amoiţit corpul, dar nu putem să ne schimbăm poziţia: dacă ne ridicăm puţin şi mişcăm ciulinii, un călăreţ ne poate observa de la mare distanţă, îmbrăcaţi cu două costume, amândoi murim de căldură. Răbdaţi.

  Şi doar când se lasă întunericul – atunci e vremea evadaţilor!

  Ne-am ridicat. De-abia ne ţinem pe picioare, ne dor toate mădularele. Am pornit încet, căziiindu-ne să ne dezmorţim. Forţele sunt puţine: o zi întreagă am ronţăit macaroane şi tablete de glucoza Ne era sete.

  Chiar şi în bezna nopţii astăzi trebuie să fii pregătit pentru ambuscadă: căci, nu încape îndoială, au anunţat pretutineni la radio, au trimis maşini în toate pârtie, mai ales înspre Omsk. Interesant: oare cum şi când au găsit pufoaicele noastre pe pămâut şi şahul? După numere vor şti numaidecât că noi suntem şi nu va mai fi nevoie să strige apelul după cartotecă.

  Dar iată cum a fost: nişte deţinuţi de la munci comune au găsit pufoaicele reci, era clar că înnoptaseră afară. Au smuls numerele şi le-au şterpelit pentru ei – o Pufoaică este lucru mare! Supraveghetorii nici nu le-au văzut. Iar firele de sârmă ghimpată tăiate le-au observat de-abia luni către seară. O zi întreagă au încercat să afle, după cartotecă, cine a evadat. Fugarii puteau încă de dimineaţă să meargă deschis, fără să se ferească! Iată ce înseamnă să nu-şi dea seama de rostul rachetelor.

  Dar când în lagăr au recompus treptat imaginea evadării din seara de duminică, şi-au adus aminte că s-a stins lumina şi au exclamat: „Ce şmecheri! Ce dibaci! Cum or fi reuşit să stingă lumina?” Şi mulţi vor crede lungă vreme, că lumina stinsă i-a ajutat.

  Nu mergem cu mai mult de patru kilometri la oră. Deseori ne întindem să ne odihnim. Apă, apă! Toată noaptea n-am făcut mai mult de douăzeci de kilometri. Şi din nou trebuie să căutăm unde să ne ascundem şi să ne culcăm pentru chinul de peste zi, Ni s-a părut că zărim nişte construcţii. Ne-am târât prudenţi către ele. Ceva neobişnuit în stepă: stânci eratice. Oare n-o fi apă prin scobiturile lor? Nu. Sub una dintre stânci era o crăpătură. Or fi scobit-o şacalii. Era greu să te întinzi în ea. Şi dacă stânca se prăvăleşte? Te striveşte de te face lipie, şi nici uu mori imediat. S-a făcut frig. Până dimineaţă n-am putut dormi. Nici peste zi n-am dormit. Am scos cuţitele şi am început să le ascuţim pe piatră: se tociseră când am săpat groapa la popasul trecut.

  Pe la jumătatea zilei, undeva aproape, se aude uu zgomot de roţi. E rău, suntem lângă drum. Chiar pe lângă noi a trecut un kazah. A mormăit ceva. Să ieşim şi să-l ajungem din urmă? Poate are apă? Dar cum să te apropii de el fără să cercetezi împrejurimile: dacă ne văd niscai oameni?

  Numai de n-ar trece pe acest drum şi potera în căutarea noastră. Am ieşit cu prudenţă, am cercetat totul din poziţia culcat. La vreo sută de metri se afla o construcţie năruită. Ne-am târât într-acolo. Nimeni. Un puţ! Nu, era părăsit, plin de gunoaie, într-un colţ – nişte pleavă de grâu. Să ne culcăm aici? Ne-am întins. Nu ne ia somnul. E-ei, dar ne muşcă puricii! Puricii?! Da, nişte purici mari, şi mulţi! Sacoul belgian gri-deschis al lui Kolia devenise negru de purici. Ne scuturăm, ne curăţăm. Ne-am târât îndărăt în gaura de şacal. Vremea trece, trec şi puterile noastre, dar nu ne mişcăm.

  În amurg ne ridicăm. Suntem foarte slăbiţi. Ne chinuieşte setea. Hotărâm s-o luăm mai spre dreapta, ca să ieşim mai repede la Irtâş. Noapte senină, cer negm-înstelat. Din constelaţiile Pegas şi Perseu în ochii mei se profilează uu taur cu capul aplecat, care merge plin de dârzenie înainte, încurajându-ne. Mergem şi noi.

  Deodată, în faţa noastră ţâşnesc nişte rachete! Acum sunt înainte! Încremenim. Observăm terasamentul căii ferate. Nu mai ţâşnesc alte rachete, însă în lungul şinelor – lumina unui proiector, raza lui se apleacă într-o parte şi în alta. Este o drezină care cercetează stepa. Acum o să ne observe şi – gata. Stupidă neputinţă: să stai întins în fasciculul de lumină şi să aştepţi să fii observat.

  A trecut, nu ne-au observat. Ne ridicăm dintr-uu salt Nu puteam să fugim, dar ne îndepărtăm cât mai repede de calea ferată. Cerul se umple repede cu Nori, iar noi, cu aruncările noastre la dreapta şi la stânga, am pierdut direcţia cea bună. Facem puţini kilometri şi poate că nu sunt decât un zigzag inutil.

  O noapte ratată!… Se luminează din nou. Din nou strângem ciulini. Trebuie să săpăm iar o groapă, dar cuţitul meu turcesc, încovoiat – ia-l de unde nu-i! L-am pierdut când am stat culcat ori când am sărit brusc de lângă terasament. Mare belea! Ce se face un fugar fără cuţit? Am săpat groapa cu cuţitul lui Kolia.

  Un singur lucru bun: mi se prezisese cândva că o să mor la treizeci şi opt de ani. Pentru un marinar este greu să nu fie superstiţios. Dar în această dimineaţă de douăzeci septembrie este ziua mea de naştere. Astăzi împlinesc treizeci şi nouă. Prezicerea nu mă mai interesează. O să trăiesc!

  Şi din nou stăm înghesuiţi în groapă, fără nici o mişcare, fără apă… Ah, dacă am putea să adormim! Dar