Acum mă târăsc spre groapă. Groapa nu ne-a amăgit, este aici. Mă las în ea. Se lasă şi Kolia. Ne tragem răsuflarea Repede mai departe! Uite-acum se schimbă santinelele, uite-acum vin cu câinii.

  Ieşim din groapă, ne târâm spre movilele de zgură. Nici acum nu ne hotărâm să privim înapoi. Kolia e nerăbdător – mai repede! Se ridică în patru labe. Îl apăs din nou la pământ.

  Lipiţi de pământ, am depăşit prima movilă de zgură. Aşez cleştele sub o piatră.

  Iată şi drumul. Lângă el ne ridicăm.

  Nu trage nimeni.

  Am pornit clătinându-ne, fără grabă. Acum venise momentul să ne prefacem că suntem dintre cei „fără escortă” *, baraca lor este aproape. Ne smulgem numerele de pe piept, de pe genunchi, şi, brusc, din întuneric, ne ies Înainte doi inşi. Vin din garnizoană şi se îndreaptă spre orăşelul muncitoresc. Sunt soldaţi. Şi noi avem încă numerele pe spate! Zic tare:

  — Vania! Ce-ai zice de-o juma’ de vodcă?

  Mergem încet, nu chiar pe drum, ci spre el. Mergem încet ca să treacă ei înainte, dar înspre ei, şi nu ne ferim feţele. Lată-i, trec la doi paşi de noi. Ca să nu ne întoarcem cu spatele spre ei, aproape ne oprim. Ei merg şi discută de-ale lor, iar noi ne smulgem unul altuia numerele din spate!

  N-am fost observaţi…?! Suntem liberi?! Acum repede în orăşelul muncitorilor după maşină.

  Dar ce-i asta? Deasupra lagărului ţâşneşte o rachetă! A doua! A treia…!

  Ne-au descoperit! Acum o să înceapă urmărirea! Să fugim!

  Şi noi nu ne gândim să mai analizăm, să mai reflectăm, să mai chibzuim, excelentul nostru plan a fost complet dat peste cap. Ne repezim spre stepă, să fim pur şi simplu cât mai departe de lagăr! Ne sufocăm, ne poticnim şi cădem la denivelări, sărim, iar acolo rachetele ţâşnesc întruna! După cum am procedat la celelalte evadări, noi suntem încredinţaţi că acum vor organiza o poteră călare şi cu câini de-a lungul şi de-a latul stepei. Şi toată mahorcă noastră preţioasă o presarăm pe urme şi facem salturi cât mai mari.

  Întâmplarea! Întâmplarea ca şi duba de rândul trecut! Întâmplarea imposibil de prevăzut! În viaţă, ne pândesc la fiecare pas întâmplări favorabile şi ostile. Dar numai într-o evadare, numai pe creasta riscului, cunoaştem deplina lor greutate. Absolut întâmplător, la trei-cinci minute de la mersul târâş al lui Tenno şi Jdanok se stinge lumina în zonă şi numai din această cauză au început să tragă din turnuri cu rachete, mai cu seamă că în acel an aveau din belşug la Ekibastuz. Dacă fugarii ar fi început să se târască cinci minute mai târziu, santinelele, acum cu atenţia, încordată, ar fi putut să-i observe şi să-i împuşte. Dacă fu gării ar f i putut, sub cerul puternic luminat, să se stăpânească, să examineze zona cu calm şi să vadă că s-au stins felinarele şi reflectoarele din zonă, ei ar fi plecat liniştiţi să caute maşina şi evadarea lor s-ar fi desfăşurat cu totul altfel. Dar în situaţia lor – de-abia terminaseră cu târâtul şi, brusc, rachete deasupra zonei – n-aveau cum să se îndoiască, să creadă că totul nu este pentru ei, pentru capetele lor. O scurtă întrerupere în reţeaua, de iluminat şi toată evadarea lor a fost dată peste cap, s-a ales praful de ea.

  Acum trebuie să ocolim orăşelul muncitoresc, descriind un mare arc de cerc prin stepă. Asta ne ia multă vreme şi multă trudă. Kolia începe să se îndoaiscă, nu crede că am ales drumul cel bun. Îmi pare rău.

  Iată însă şi terasamentul căii ferate spre Pavlodar. Ne-am bucurat. De aici, de pe terasament, Ekibastuzul uimeşte cu luminile sale împrăştiate şi pare atât de mare cum nu l-am văzut niciodată.

  Am făcut rost de o bâtă. Ţinându-ne de ea, am pornit unul pe o şină, celălalt pe cealaltă. O să treacă trenul, şi câinii n-or să mai ia urma pe şine.

  Am mers aşa vreo trei sute de metri, apoi am făcut câteva salturi şi – în stepă!

  Şi doar atunci am simţit că respirăm uşor, într-un fel cu totul nou! Ne venea să cântăm, să strigăm! Ne-am îmbrăţişat. Suntem într-adevăr liberi! Şi Cât respect faţă de noi înşine că ne-am hotărât să evadăm, că am realizat evadarea şi am păcălit haita de crini!

  Şi cu toate că încercările vieţii în libertate de-abia încep, ai totuşi impresia că principalul a fost săvârşit Cerul este senin. Albastru-întunecat şi plin de stele, cum din lagăr nu se vede niciodată din pricina becurilor. Călăuzindu-ne după Steaua Polară am apucat-o spre nord-nord-est. Pe urmă o s-o luăm mai spre dreapta şi vom ajunge la Irtâş. În prima noapte trebuie să ne căznim să ajungem cât mai departe. Asta va extinde la pătrat zona circulară pe care potera va trebui s-o ţină sub control. Amintindu-ne cântece vesele, pline de vioiciune, în diverse limbi, mergem repede, cam opt kilometri pe oră. Însă, pentru că luni în şir am zăcut în puşcărie, se pare că picioarele noastre s-au dezvăţat să mai meargă şi obosesc. (Am prevăzut asta, dar noi credeam că vom merge cu maşina.) începem să ne aşezăm cu picioarele în sus în formă de cort. Apoi iar pornim. Şi iar ne aşezăm. Ciudat de multă vreme rămân nestinse în spatele nostru luminile Ekibastuzului. Mergem de câteva ceasuri şi luminile continuă să se vadă pe cer.

  Însă noaptea se isprăveşte, răsăritul începe să pălească. Ziua, în stepa netedă, deschisă, nu numai că nu putem merge, dar nici să ne ascundem nu ne este uşor: nici tufişuri, nici iarbă înaltă ca lumea, şi, e lucru ştiut, ne vor căuta şi cu avionul.

  Şi iată, luăm cuţitele şi săpăm o groapă (pământul e tare, pietros, e greu de săpat), lată de o