În Ekibastuz, Temio mai are un fost coleg de celulă de la Lubianka – Ivan Kovercenko. El nu ştie de evadare, dar este un tovarăş bun. El face parte dintre „oploşiţi”, locuieşte într-o cabină separată; la el au adunat fugarii toate lucrurile pentru scheci. Fireşte, la el vor fierbe şi crupele sosite cu modestul pachet al mamei. Vor fierbe şi cifrA Stau la masă în faţa acestui mic ospăţ doi musafiri bucuroşi şi emoţionaţi de ceea ce îi aşteaptă şi gazda – pur şi simplu pentru că era o duminică frumoasă, şi deodată au zărit pe fereastră cum de la postul de control duceau spre morgă un sicriu din scânduri grosolan geluite.

  Era pentru Pasecinik, împuşcat zilele trecute.

  — Da, oftează Kovercenko, evadarea este inutilă… (Dacă ar şti el…!)

  Parcă intuind ceva, Kovercenko se ridică, ia în mână servieta lor plină-doldora, se plimbă cu o mină importantă prin cabină şi rosteşte cu severitate:

  — Anchetatorul ştie tot! Voi vă pregătiţi de evadare! Glumeşte. Vrea să joace rolul de anchetator… Bună glumă!

   (Dar poate că el face o aluzie subtilă: eu bănuiesc, fraţilor. Dar nu vă sfătuiesc?!)

  Când Kovercenko pleacă, fugarii îmbracă costumele pe sub hainele care le aveau pe ei. Apoi descos numerele şi le prind uşor ca să poată fi smulse dintr-o mişcare. Şepcile fără numere le vâră în servietă.

  Duminica ia sfârşit Soarele auriu asfinţeşte. Tenno cel voinic şi domol şi Jdanok cel micuţ şi sprinten îşi mai aruncă şi pufoaicele pe umăr, îşi iau servieta (cei din lagăr se obişnuiseră cu înfăţişarea lor ciudată) şi se îndreaptă spre platforma lor de plecare dintre barăci, pe iarbă, aproape de zonă, chiar vizavi de turnul de pază. Pentru celelalte două turnuri erau ascunşi de barăci. Nu este decât această singură santinelă dinaintea lor. Îşi aştern pufoaicele, se aşază pe ele şi joacă şah, ca să se obişnuiască santinela.

  Amurgeşte. Semnalul pentru control. Zekii se îndreaptă spre barăci. S-a înserat de-a binelea, şi santinela din turn n-ar trebui să-i mai desluşească pe cei doi care au rămas întinşi pe iarbă. Schimbul lui se apropie de sfârşit, acum nu mai este prea atent. Este întotdeauna mai uşor să fugi înainte de schimbarea santinelelor.

  Au stabilit să taie sârma ghimpată nu undeva în acest sector, ci chiar aici, lângă tumul de pază. Cu siguranţă că santinela priveşte mai mult dincolo de zonă, departe, decât la picioarele sale.

  Capetele lor sunt chiar la nivelul ierbii, în plus, s-a înserat, nu mai văd traseul pe care se vor târî numaidecât. Dar el fusese bine reperat dinainte: imediat dincolo de zonă era săpată o groapă pentru un stâlp, în ea se vor putea ascunde câteva clipe; ceva mai departe – nişte movile de zgură; şi pe acolo trece dramul de la garnizoana escortei spre orăşelul muncitoresc.

  Planul era următorul: numaidecât să facă rost de o maşină. S-o oprescă şi să-i spună şoferului: vrei să câştigi nişte bani? Trebuie să aducem din vechiul Ekibastuz două lăzi de vodcă. Care şofer nu e amator de băutură?! Poate se vor târgui: vrei o jumătate de litru? Un litru? Bine, dă-i dramul, dar – nimănui nici o vorbă! Apoi, pe drum, stând cu el în cabină, să-l imobilizeze, să-l scoată în stepă şi să-l lase acolo legat. Iar ei să gonească toată noaptea până la Irtâş, acolo să abandoneze maşina, să traverseze Irtâşul cu barca şi de acolo -spre Omsk.

  S-a mai întunecat puţin, în turnurile de pază s-au aprins reflectoarele, ele lumineză totul de-a lungul zonei, fugarii stau întinşi în sectorul de umbră. Acum e momentul! Curând se va face schimbul, vor aduce şi vor instala câinii pentru noapte.

  În barăci se aprind becurile, se vede cum zekii sunt introduşi după control. E bine în baracă? E cald, plăcut… Iar pe tine, iată, acum te vor secera cu automatul, culcat, întins pe spate – şi asta e cel mai supărător!

  Numai de nu l-ar apuca pe vreunul tuşea ori strănutul când vor ajunge sub tumul de pază.

  Păziţi, păziţi, dulăi de pază! Treaba voastră e să păziţi, a noastră să fugim!

  Mai departe să povestească Tenno însuşi.

  Capitolul 7

  MOTĂNELUL alb (Povestirea lui Gheorghi Tenno)

  Eu sunt mai în vârstă decât Kolia, deci eu voi porni primul. Cuţitul în teacă – la brâu, cleştele de sârmă – în mână. „Când voi tăia sârma la zona interzisă, să mă ajungi din urmă!”

  Mă târăsc lipit de pământ Aş vrea să fiu una cu pământul. Să mă uit ori să nu mă uit la santinelă? Dacă mă uit, înseamnă să văd primejdia sau chiar să atrag cu privirea mea privirea lui. Aşa mă împinge să mă uit! Nu, nu mă uit!

  Mai aproape de tuni. Mai aproape de moarte. Aştept să mă secere rafalele. Vor începe să ţăcănească dintr-o clipă într-alta… Poate că mă vede perfect, dar stă şi se distrează, vrea să mă mai lase încă puţin, să mă mai târăsc?…

  Iată şi zona interzisă! M-am întors, aşezându-mă în lungul ei. Tai primul fir. Eliberată din strânsoare, sârma tăiată a zbârnâit puternic. Acum rafala? Nu. Poate că doar eu am auzit acest sunet. Totuşi foarte puternic. Tai al doilea fir. Tai al treilea. Trec un picior, al doilea. Mi s-au agăţat pantalonii de mustăţile firelor tăiate. I-am desfăcut.

  Mă târăsc vreo câţiva metri pe pământ arat. În spate – un foşnet. Este Kolia, însă de ce aşa de tare? A, asta-i servieta care zgârie pământul.

  Iată şi micile taluzuri ghimpate ale zonei principale. Ele sunt încrucişate. Am tăiat vreo câteva. Acum urmează spirala ghimpată. Am tăiat-o de două ori, am curăţat drumul. Tai firele fâşiei principale. Noi, pesemne, nici nu mai respirăm. Santinela nu trage. Se gândeşte la casa părintească? Sau astăzi se duce la dans?

  M-am rostogolit de cealaltă parte