dragi nu priveşte pe nimeni altcineva. Oameni buni, planul ăsta o să meargă numai dacă şi dumneavoastră ne ajutaţi să reuşească. Dacă-mi daţi voie să mă exprim în termenii din Star Trek, ajutaţi-ne s-o facem aşa.

Puse indicatorul jos.

— Iar acum, voi răspunde la câteva întrebări. Doar la câteva. Domnule Blitzer.

Rose se lumină la faţă. Ridică o ceaşcă de cafea proaspătă şi închină cu ea spre ecran.

— Arăţi bine, Wolfie! Poţi să mănânci crochete la mine-n pat oricând vrei!

— Colonele Cox, exista ceva planuri de a adăuga şi o conferinţă de presă cu oficialităţile oraşului? înţelegem că Al Doilea Ales, James Rennie, este liderul propriu-zis în exerciţiu. Ce se întâmplă în privinţa asta?

— Încercăm să organizăm şi o conferinţă de presă, la care să participe domnul Rennie şi orice alte oficialităţi ale oraşului ar mai fi cazul. Ar trebui să aibă loc la amiază, dacă totul decurge conform programului pe care-l avem în vedere.

O rundă de aplauze spontane ale reporterilor salută aceste cuvinte. Nimic nu le plăcea mai mult ca o conferinţă de presă – poate eventual un politician de înalt nivel prins în pat cu o curvă de nivel la fel de înalt.

Cox continuă:

— Ideal ar fi ca această conferinţă de presă să aibă loc chiar acolo, pe drum, cu purtătorii de cuvânt ai oraşului, oricare ar fi aceia, stând în partea lor, iar dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, în partea dinspre noi.

Vorbărie surescitată. Le plăceau posibilităţile vizuale.

— Domnule Holt, îi dădu cuvântul Cox.

Lester Holt, de la NBC, sări în picioare.

— Cât de sigur sunteţi că domnul Rennie va participa? Vă întreb, fiindcă se vorbeşte despre nereguli financiar-administrative din partea lui şi despre un soi de cercetare penală a activităţilor sale, efectuată de Procuratura Generală a Statului Maine.

— Am auzit aceste afirmaţii, răspunse Cox. Nu sunt pregătit să le comentez, deşi domnul Rennie s-ar putea să dorească s-o facă.

Tăcu un moment, cu o umbră de zâmbet.

— Eu, unul, sigur aş dori s-o facă.

— Rita Braver de la CBS, domnule colonel Cox. Este adevărat că Dale Barbara, omul pe care l-aţi numit administrator de urgenţă în Chester’s Mill, a fost arestat pentru omor? Că, de fapt, poliţia din Chester’s Mill îl crede ucigaş în serie?

Tăcere totală din partea presei; nimic altceva decât priviri atente. Acelaşi lucru era valabil şi pentru cele patru persoane aşezate la tejgheaua din Sweetbriar Rose.

— Este adevărat, răspunse Cox, stârnind o rumoare înăbuşită din partea reporterilor adunaţi. Dar nu există nicio cale de a verifica acuzaţiile sau eventualele probe. Tot ce avem la dispoziţie sunt aceleaşi conversaţii prin telefon şi Internet pe care nu mă îndoiesc că le folosiţi şi dumneavoastră. Dale Barbara este un ofiţer decorat. N-a fost arestat niciodată. Îl cunosc de ani de zile şi am garantat pentru el în faţa Preşedintelui Statelor Unite. Nu am niciun motiv să spun că am greşit, bazându-mă pe ceea ce ştiu în momentul de faţă.

— Ray Suarez, colonele, de la PBS. Credeţi că acuzaţiile împotriva locotenentului Barbara – actualmente colonelul Barbara – ar putea avea motivaţii politice? Că s-ar putea ca James Rennie să-l fi închis pentru a-l împiedica să preia puterea, aşa cum a ordonat Preşedintele?

„Şi, de fapt, despre asta e vorba în a doua jumate a comediei ăsteia”, îşi dădu seama Julia. „Cox a transformat media de ştiri în Vocea Americii, iar noi suntem oamenii blocaţi după Zidul Berlinului.” Era topită de admiraţie.

— Dacă aveţi ocazia să-l chestionaţi pe Alesul Rennie vineri, domnule Suares, să-l întrebaţi neapărat acest lucru, spuse Cox, vorbind cu un soi de calm împietrit. Doamnelor şi domnilor, asta-i tot ce am avut de spus.

Şi plecă la fel de grăbit precum venise, dispărând înainte ca reporterii adunaţi să poată măcar începe să strige şi alte întrebări.

— Mamă, Doamne… murmură Ernie.

— Mda… făcu şi Jackie.

Rose închise televizorul. Strălucea toată, plină de energie.

— La ce oră are loc întrunirea aia? Nu regret nimic din ce a spus colonelul Cox, dar toate astea ar putea complica mult viaţa lui Barbie.

2

Barbie află despre conferinţa de presă a lui Cox când Manuel Ortega, roşu la faţă, veni jos şi-i spuse. Ortega, fost lucrător angajat la Alden Dinsmore, purta acum o cămaşă albastră, o insignă de tablă care părea făcută de mână şi un pistol .45 prins pe o a doua centură care-i stătea lăsată pe şolduri, în stilul pistolarilor din filme. Barbie îl ştia ca pe un băiat blajin, cu păr rar şi pielea mereu arsă de soare, căruia-i plăcea să comande la cină mâncăruri pentru micul dejun – clătite, şuncă, ochiuri moi – şi să vorbească despre vaci, rasa lui favorită fiind Belted Galloway, pe care nu reuşea nici mort să-l convingă pe domnul Dinsmore s-o cumpere. Era yankeu până-n măduva oaselor, în ciuda numelui, şi avea un umor sec tipic yankeu. Barbie îl simpatizase întotdeauna. Acesta, însă, era un alt Manuel, un străin căruia-i pierise tot hazul. Aducea veşti despre ultimele evoluţii, mai mult răcnite printre gratii, cu doze considerabile de salivă. Faţa-i era aproape la fel de radioactivă ca şi starea de spirit.

— Nicio vorbă despre ecusoanele pe care ţi le-au găsit în mână la fata aia săraca, nicio vorbă de căcat despre asta! Şi p-ormă jegoteiu’ ăla cu nădragi de tablă s-a luat de Jim Rennie, care singur ţine-n viaţă oraşu-ăsta de cân’ a-nceput totu’! Singur-singurel! Cu SÂRMĂ şi SCUIPICI!

— Las-o mai moale, Manuel, încercă Barbie să-l liniştească.

— Mie-mi zici agent Ortega, bulangiule!

— Bine. Agent Ortega.

Barbie stătea aşezat pe pat şi se gândea cât de uşor i-ar fi fost lui Ortega să scoată din teacă Schoefield-ul .45 şi să-nceapă să tragă.

— Eu sunt aici, Rennie e afară. În ce-l priveşte pe el, sunt sigur că-i e bine.

— GURA! zbieră Manuel. TOŢI suntem aici! Toţi, sub căcatu’ de Dom! Alden nu face nimica numa’ bea, băiatu’ care i-a rămas nu mănâncă, şi Donşoara Dinsmore îl tot plânge pe Rory. Jack Evans şi-a zburat creierii, ştiai? Şi militarii ăia borâţi de-acolo n-au al’ceva mai bun să facă decât să-mproaşte cu noroi! Numa’ minciuni şi poveşti