în fals în timp ce tu provoci răscoale la magazin şi pe urmă ne dai foc la ziar! Probabil pentru ca să nu poa’ donşoara Shumway să publice-acolo CINE EŞTI!

Barbie tăcu. Se temea că un singur cuvânt rostit ca să se apere ar fi făcut aproape sigur să fie împuşcat.

— Aşa fac ăştia cu or’ce politician care nu le place, continuă Manuel. Vor să ne conducă un ucigaş în serie şi-un violator – unu’ care le violează şi moarte – în loc de-un creştin? Mai rar aşa josnicie!

Scoase pistolul, îl ridică şi-l îndreptă printre gratii. În ochii lui, gura ţevii arăta la fel de mare ca intrarea într-un tunel.

— Dacă Domu’ se duce înainte să te puie pe tine la zid şi să te facă sită, continuă Manuel, îmi găsesc io un minut s-o rezolv. Sunt primu’ la coadă, şi coada ăstora din The Mill care-aşteaptă să ţi-o facă-i destul de lungă.

Barbie rămase tăcut, aşteptând continuarea: să moară sau să respire mai departe. Sendvişurile de la Rose Twitchell încercau să i se ridice la loc în gât şi să-l înece.

— Încercăm şi noi aicea să supravieţuim, şi ăia nu-s în stare decât să-l murdărească pe-omu’ care apără oraşu-ăsta de haos.

Cu un gest repezit, îşi puse pistolul la loc în teacă.

— Mai ’te-n mă-ta. Nu meriţi.

Se întoarse şi porni cu paşi mari înapoi spre scară, cu capul în piept şi umerii aduşi.

Barbie se rezemă de perete şi expiră prelung. Avea broboane de sudoare pe frunte. Mâna pe care o ridică să şi le şteargă îi tremura.

3

Când furgonul lui Romeo Burpee coti pe aleea casei McClatchey, Claire se repezi afară. Avea ochii plini de lacrimi.

— Mamă! strigă Joe, sărind jos încă înainte ca maşina să se fi oprit complet; ceilalţi se buluciră după el. Mamă, ce s-a-ntâmplat?

— Nimic… suspină Claire, strângându-l cu putere în braţe. O să fie o Zi de Vizită! Vineri! Joey, cred că s-ar putea să-l vedem pe tata!

Joe scoase un chiot şi începu să danseze cu ea. Benny o îmbrăţişă pe Norrie… şi profită de ocazie ca să-i fure şi un sărut grăbit, observă Rusty. Drăcuşoru’ obraznic…!

— Du-mă la spital, Rommie, spuse Rusty.

Le făcu lui Claire şi copiilor cu mâna, în timp ce maşina se retrăgea pe alee. Se bucura să plece fără a fi nevoit să discute cu doamna McClatchey. Viziunea de Mamă putea avea efect şi asupra asistenţilor medicali.

— Şi, cu ocazia asta, mi-ai putea face şi mie favoarea de a vorbi în engleză, nu-n căcănăria aia on parle din comicsuri?

— Unii oameni n-au nicio moştenire culturală la care să recurgă, remarcă Rommie, aşa că-s invidioşi pe cei care o au.

— Mda, şi maică-ta poartă galoşi, replică Rusty.

— Ast-aşa-i, da’ ea, numa’ cân’ ploaie.

Pe telefonul mobil al lui Rusty intră un mesaj. Îl deschise şi citi: ÎNTÂLNIRE LA 2130 PAROHIA CONGO SĂ FI ACOLO SAU T SPARG.

— Rommie, spuse el, închizând telefonul. Presupunând că scap cu viaţă de-alde Rennie, ce-ai zice să vii diseară cu mine la o întrunire?

4

La spital, Ginny îl întâmpină în hol.

— Azi e „ziua Rennie” la „Cathy Russell”, anunţă ea, fără să pară că vestea-i displăcea cine ştie ce. Thurse Marshall i-a examinat pe amândoi. Rusty, omul ăsta-i un dar de la Dumnezeu. E clar că nu-l înghite pe Junior – el şi Frankie erau cei care l-au bruscat la Pond –, dar a procedat ca un adevărat profesionist. Tipul se iroseşte-n nu ştiu ce catedră de engleză, la colegiu, când asta e meseria pe care ar trebui s-o facă.

Vorbind mai încet, adăugă:

— E mai bun şi decât mine. Iar cu Twitch, nici nu se compară.

— Acum unde-i?

— S-a-ntors acolo unde locuieşte, ca să vadă ce mai fac prietena aia tânără a lui şi cei doi copii pe care i-au luat cu ei. Pare să ţină sincer şi la ei.

— O, Doamne, Ginny s-a îndrăgostit… comentă Rusty, zâmbind.

— Nu fi copil! se încruntă ea.

— În ce salon sunt cei doi Rennie?

— Junior la Şapte, Seniorul la Nouăşpe. Seniorul a venit cu Thibodeau ăla, dar trebuie să-l fi trimis cu nişte treburi, fiindcă era singur când s-a dus să-l vadă pe fii-su.

Zâmbi cinic.

— N-a stat mult. Mai mult a vorbit la mobilul ăla al lui. Puştiul nu face decât să stea ca o momâie, deşi şi-a revenit cu capul. Când l-a adus Henry Morrison, parcă-şi pierduse minţile.

— Şi aritmia lui Big Jim? Cu asta cum stăm?

— I-a potolit-o Thurston.

„Deocamdată” îşi spuse Rusty, nu fără satisfacţie. „Când va trece efectul valiumului, iar o s-o ia de la-nceput cu ţopăielile cardiace.”

— Mai întâi, du-te să-l vezi pe-ăla tânăr, continuă Ginny, vorbind tot cu voce scăzută, deşi erau singuri în hol. Nu-mi place, niciodată nu mi-a plăcut, da’ acuma-mi pare rău pentru el. Nu cred c-o s-o mai ducă mult.

— Thurston i-a spus ceva lui Rennie despre starea lui Junior?

— Da, că s-ar putea ca problema să fie foarte serioasă. Dar se pare că pentru el nu e la fel de serioasă ca telefoanele alea pe care le tot dă. Probabil i-o fi spus cineva despre Ziua de Vizită, de vineri. Rennie e-n culmea dracilor.

Rusty se gândi la cutia de pe Black Ridge, un simplu pătrat subţire cu o suprafaţă de nicio sută cincizeci de centimetri pătraţi, pe care nici chiar aşa nu reuşise s-o ridice. Sau s-o clintească măcar. Se mai gândi şi la capetele pieloase zărite pentru o clipă, care râdeau.

— Sunt unii oameni cărora pur şi simplu nu le plac vizitele, spuse el.

5

— Cum te simţi, Junior?

— OK. Mai bine.

Părea cam nervos. Purta o pijama de spital şi stătea aşezat lângă fereastră. Lumina îi cădea nemiloasă pe chipul descompus. Arăta ca un om de patruzeci de ani încercat din plin.

— Spune-mi ce s-a întâmplat înainte de a leşina.

— Mă duceam la şcoală şi, când colo, am ajuns acasă la Angie. Voiam să-i spun să se împace cu Frank. Tipul ofta la greu după ea.

Rusty se gândi să-l întrebe dacă ştia că şi Angie, şi Frank muriseră, dar n-o făcu – la ce bun? În schimb, îl întrebă:

— Te duceai la şcoală? Şi Domul…?

— A, da…

Acelaşi ton nervos