— Uitasem de el.

— Câţi ani ai?

— Douăzeci… şi unu…?

— Cum o chema pe mama ta?

Junior se gândi puţin.

— Jason Giambi, spuse el apoi, şi râse ascuţit, deşi expresia stresată şi hăituită de pe faţă nu i se schimbă.

— Când a apărut Domul?

— Sâmbătă.

— Şi cât a trecut de-atunci?

Tânărul se încruntă.

— O săptămână?

Apoi:

— Două săptămâni? A trecut ceva timp, asta-i sigur.

În sfârşit, se întoarse spre Rusty. Ochii-i străluceau de la valiumul pe care i-l injectase Thurse Marshall.

— Baaarbie ţi-a zis să-mi pui toate întrebările astea? El le-a omorât, să ştii.

Dădu din cap.

— I-am găsit echizoanele.

O pauză.

— Ecu-soanele.

— Barbie nu m-a pus să fac nimic, răspunse Rusty. E la puşcărie.

— Curând o să fie-n iad, replică Junior, cu o indiferenţă seacă. O să-l judecăm şi-l executăm. Aşa a zis tata. În Maine nu e pedeapsa cu moartea, da’ el zice că astea-s condiţii de război. Salata cu ouă are prea multe calorii.

— Aşa e, spuse Rusty.

Adusese un stetoscop, un manşon pentru luarea tensiunii şi un oftalmoscop. Îi aplică lui Junior manşonul pe braţ.

— Îi poţi numi pe ultimii trei Preşedinţi în ordine cronologică, Junior?

— Sigur. Bush, Push şi Tush.

Şi râse dement, dar tot fără nicio expresie pe faţă.

Tensiunea lui Junior avea valoarea de 147 peste 120. Rusty se aşteptase la mai rău.

— Mai ţii minte cine-a venit aici, la tine, înaintea mea?

— Mda. Moşu’ peste care-am dat la Pond, Frankie şi cu mine, chiar înainte să găsim copiii. Sper că ăia micii-s bine. Erau absolut drăgălaşi.

— Le mai ştii numele?

— Aidan şi Alice Appleton. Ne-am dus la club şi fata aia cu păru’ roşu mi-a făcut laba pe sub masă. O crezusem cuminte, pân-am văzut că de fapt era mişto.

Pauză.

— Gata.

— M-hmm…

Rusty trecu la oftalmoscop. Ochiul drept al lui Junior era în regulă. Discul optic al celui stâng era umflat, stare cunoscută ca papilledem. Era un simptom comun al tumorilor cerebrale avansate şi al tumefacţiilor care le însoţeau.

— Vezi ceva verde. McQueen?

— Nţţ.

Lăsă jos oftalmoscopul, apoi ridică degetul arătător în dreptul feţei lui Junior.

— Ia atinge-mi degetul cu al tău. Pe urmă, atinge-ţi nasul.

Junior se conformă. Rusty începu să-şi mişte încet degetul înainte şi-napoi.

— Continuă!

Băiatul reuşi să-şi ducă degetul de la al lui Rusty la nas – o dată. A doua oară, atinse degetul lui Rusty, dar la el îşi nimeri obrazul. A treia oară trecu pe lângă deget şi-şi atinse sprânceana dreaptă.

— La fix! mai vrei? Po’ s-o ţiu aşa toată ziua, să ştii!

Împingându-şi scaunul înapoi, Rusty se ridică în picioare.

— Am s-o trimit pe Ginny Tomlinson cu o reţetă.

— Şi după ce mi-o dă, pot să mă duc? Acasă, vreau să zic.

— Peste noapte stai la noi, Junior. Sub observaţie.

— Da-s sănătos, nu? Am avut înainte una din durerile mele de cap – una din-alea de-mi săreau ochii – da’ a trecut. Sunt bine, da?

— Acum nu-ţi pot spune nimic. Vreau să vorbesc cu Thurston Marshall şi să mă uit prin nişte cărţi.

— Dom’le, da’ ăla nu-i doctor. E prof de engleză.

— O fi, dar te-a tratat bine. Mai bine decât l-aţi tratat tu şi Frank pe el, din câte-am înţeles.

Junior făcu un gest de nepăsare.

— Ne jucam şi noi… Şi-n plus, cu copiii ăia ne-am purtat frumos, nu?

— Aici, nu te pot contrazice. Pentru moment, Junior, relaxează-te. Ce-ar fi să te uiţi puţin la televizor?

Junior se gândi un moment, apoi întrebă:

— Ce-avem la cină?

6

În situaţia existentă, singurul lucru la care se putea gândi Rusty ca să reducă tumefierile din ceea ce-i servea drept creier lui Junior Rennie era o perfuzie cu manitol. Luă fişa medicală de pe uşă şi văzu că avea ataşat un bilet scris într-o caligrafie lăbărţată pe care n-o cunoştea:

Dragă Doctore Everett,

Ce părere ai de un tratament cu manitol pentru acest pacient?

Nu pot comanda, n-am idee care e cantitatea corectă.

Thurse

Rusty notă doza. Ginny avea dreptate: Thurston Marshall era bun.

7

Uşa camerei lui Big Jim stătea deschisă, dar înăuntru nu era nimeni. Rusty auzi glasul pacientului din oficiul favorit al răposatului doctor Haskell şi porni pe culoar într-acolo. Nu se gândi să ia fişa medicală a lui Big Jim – o scăpare pe care avea s-o regrete.

Rennie era complet îmbrăcat şi stătea lângă fereastră, cu telefonul la ureche, deşi pe perete se vedea o imagine cu un telefon mobil barat cu un X roşu, pentru cei cu probleme la citit. Rusty îşi spuse că i-ar fi făcut mare plăcere să-i ordone lui Big Jim să întrerupă convorbirea. Poate că n-ar fi fost cel mai politic mod de a începe acea combinaţie de examen medical şi discuţie, dar era hotărât s-o facă. Porni înainte, apoi se opri. Brusc.

În minte i se ivise o amintire clară: cum nu putea să doarmă, se sculase să ia o bucată din pâinea cu portocale şi afine şi o auzise pe Audrey scâncind încet din camera fetelor. Se dusese acolo să vadă ce făceau. Se aşezase pe patul lui Jannie, sub Hannah Montana, îngerul ei păzitor.

Cum de-şi amintise atât de încet acel lucru? De ce nu-i venise-n minte în timpul întâlnirii cu Big Jim din cabinetul lui de-acasă?

„Fiindcă atunci nu ştiam despre crime; mă preocupa numai propanul. Şi fiindcă Janelle nu avea o criză, era doar în faza de somn REM. Vorbea în somn.”

„Are o minge de baseball din aur, tăticule. E o minge de baseball rea.”

Nici chiar în seara trecută, la morgă, amintirea nu ieşise la suprafaţă. Numai acum, când era aproape prea târziu.

„Dar gândeşte-te ce înseamnă: dispozitivul ăla de pe Black Ridge nu emite numai radiaţii limitate, ci şi altceva. Am putea-o numi precogniţie indusă sau ceva care nici nu are o denumire, dar, oricum i-ai zice, există. Şi dacă Jannie a avut dreptate în legătură cu mingea de baseball din aur, înseamnă că s-ar putea să fi spus adevărul şi toţi ceilalţi copii care au f