class="t7">ăcut afirmaţii sibilinice despre un dezastru de Halloween. Dar oare asta se referă tocmai la acea zi? Sau ar putea fi mai devreme?”

Rusty tindea să creadă mai degrabă în cea de-a doua variantă. Pentru un oraş plin de copii care abia aşteptau să meargă cu colindul, Halloweenul sosise deja.

— Nu-mi pasă ce ai şi ce n-ai, Stewart, spunea Big Jim, pe care cele trei miligrame de valium nu păreau să-l fi calmat deloc; era fabulos de irascibil ca întotdeauna. Tu şi Fernald vă duceţi acolo şi-l luaţi şi pe Roger cu v… Hmm?… Ce?

Ascultă.

— Nici măcar n-ar trebui să-ţi spun. Nu te-ai uitat la dracu-bumbacul ăla de televizor? Dacă vă face probleme, îi…

Ridică privirea şi-l văzu pe Rusty în uşă. O clipă, Big Jim avu expresia surprinsă a unui om care-şi repetă în minte conversaţia, încercând să decidă cam cât de mult a auzit noul sosit.

— Stewart, a venit cineva. Te sun eu, iar atunci, fă bine şi spune-mi ce vreau să aud.

Şi întrerupse legătura, fără să salute. Îi întinse telefonul lui Rusty, dezgolindu-şi dinţii mici de sus într-un zâmbet.

— Ştiu, ştiu, n-am fost cuminte, dar problemele oraşului nu pot să aştepte.

Oftă.

— Nu-i uşor să fii cel pe care se bazează toţi, mai ales când nu te simţi bine.

— Trebuie că fie greu, aprobă Rusty.

— Dumnezeu mă ajută. Vrei să ştii filosofia după care trăiesc eu, amice?

— Sigur.

— Când închide o uşă, Dumnezeu deschide o fereastră.

— Aşa crezi?

— Aşa ştiu. Iar un lucru pe care încerc să nu-l uit niciodată este acela că, atunci când te rogi pentru ceea ce vrei, Dumnezeu se preface că nu te-aude. Dar, când te rogi pentru lucrurile de care ai nevoie, e numai urechi.

— Îhî…

Rusty intră în oficiu. Televizorul de pe perete era pe CNN. Sunetul era închis, dar se vedea o fotografie a lui James Rennie senior în spatele crainicului: alb-negru, deloc măgulitoare. Big Jim îşi ţinea un deget ridicat şi buza de sus la fel. Nu zâmbind, ci într-un rânjet remarcabil de canin. Pe banda de jos scria: A FOST ORAŞUL DOMULUI UN BÂRLOG AL DROGURILOR? Imaginea trecu la o reclamă a firmei lui Jim Rennie, cea enervantă care se termina mereu cu câte unul dintre vânzătorii de maşini la mâna a doua (niciodată Big Jim însuşi) zbierând: „Veţi porni voios LA DRUM, că Big Jim e CEL MAI BUN!”

Cu un zâmbet trist, Big Jim arătă într-acolo:

— Vezi ce-mi fac prietenii ăia de-afară ai lui Dale Barbara? Păi de ce să ne mirăm? Când Hristos a venit să mântuiască omenirea, l-au pus să-şi poarte Crucea pe Golgota, unde-a murit în praf şi sânge.

Rusty reflectă, şi nu pentru prima oară, la efectele stranii ale valiumului. Nu ştia dacă în vino chiar exista veritas, dar valiumul conţinea din belşug. Când îl dădeai oamenilor – mai ales intravenos – auzeai adesea exact ceea ce credeau despre ei înşişi.

Îşi trase un scaun şi-şi pregăti stetostopul pentru acţiune.

— Ridică-ţi cămaşa.

Când Big Jim îşi lăsă telefonul jos, Rusty îl luă şi şi-l puse în buzunarul de la piept.

— Pe ăsta-l iau eu, da? Am să-l las la biroul din hol. Acolo se poate vorbi la mobil. Scaunele nu-s la fel de moi ca aici, dar nici rele nu sunt.

Se aştepta ca Big Jim să protesteze, poate chiar să explodeze, dar acesta nici nu clipi, mulţumindu-se doar să-şi dezvăluie burdihanul ca al lui Buddha şi sânii bărbăteşti mari şi moi de deasupra. Rusty se aplecă înainte şi începu să-l asculte. Era mult mai bine decât se aşteptase. S-ar fi bucurat să audă o sută zece bătăi pe minut, plus o ventriculaţie prematură moderată. În schimb, pompa lui Big Jim mergea cu nouăzeci, fără nicio extrasistolă.

— Mă simt mult mai bine, spuse Rennie. Stresul era cauza. Am trecut printr-un stres cumplit. Voi mai sta aici o oră, două, ca să mă odihnesc – îţi dai seama că de la fereastra asta se vede tot centrul oraşului, amice? – şi-am să-i mai fac o vizită lui Junior. După aceea, mă externez şi…

— Nu e numai stresul. Eşti supraponderal şi într-o formă fizică slabă.

Big Jim îşi dezveli dinţii de sus, în acel zâmbet fals.

— Conduc o firmă şi un oraş, amice – care, apropo, trec amândouă prin vremuri grele. Asta-mi lasă cam puţin timp pentru benzi de alergat, StairMasters şi alte alea.

— Acum doi ani ţi s-a pus diagnosticul TAP, Rennie. Asta înseamnă tahicardie arială paroxistică.

— Ştiu ce înseamnă. Am intrat pe WebMD şi scria că şi oamenii sănătoşi au adesea…

— Ron Haskell ţi-a spus în termeni fără niciun echivoc să-ţi urmăreşti greutatea, să-ţi ţii aritmia sub control cu medicamente, iar dacă astea n-au efect, să analizezi posibilităţile de intervenţie chirurgicală pentru a corecta problema de la bază.

Big Jim începuse să arate ca un copil nefericit că nu se poate elibera din scaunul unde e legat.

— Dumnezeu mi-a spus să n-o fac! Dumnezeu a spus să nu-mi pun stimulator! Iar Dumnezeu a avut dreptate! Duke Perkins avea stimulator şi uite ce-a păţit!

— Ca să nu mai vorbim şi de văduva lui, replică încet Rusty. Şi ea a avut un mare ghinion. Probabil a fost în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.

Big Jim îl privi lung, evaluându-l cu ochii lui mici şi porcini. Apoi, şi-i ridică spre tavan.

— A revenit lumina, nu? Ţi-am făcut rost de propan, cum mi-ai cerut. Unii oameni nu prea ştiu ce-i aia recunoştinţă. Dar, fireşte, un om aflat în poziţia mea se obişnuieşte cu asta.

— O să ni se termine iar, mâine-seară.

Rennie clătină din cap.

— Până mâine-seară, veţi avea destul propan ca să v-ajungă până la Crăciun, dacă trebuie. Îţi promit asta, fiindcă te porţi aşa de frumos cu pacienţii şi eşti un băiat atât de bun.

— Mi-e cam greu să fiu recunoscător când oamenii îmi înapoiază ceea ce oricum era al meu. Am eu ciudăţenia asta…

— Aha, deci acum te consideri totuna cu spitalul? pufni Big Jim.

— De ce nu? Şi dumneata te-ai considerat adineauri totuna cu Hristos. Hai mai bine să revenim la situaţia dumitale medicală, bine?

Big Jim îşi fâlfâi dezgustat mâinile mari, cu degete boante.

— Valiumul nu-i o soluţie, continuă Rusty. Dacă ieşi de-aici, până la