cinci dup-amiaza poţi să ai din nou extrasistole. Sau să faci un stop total. Partea bună e că ţi-ai putea întâlni mântuitorul până nu se-ntunecă în oraş.

— Şi ce mi-ai recomanda? îl întrebă Rennie, care-şi regăsise calmul.

— Ţi-aş putea da ceva care probabil ar rezolva problema, cel puţin pe termen scurt. E un medicament.

— Ce medicament?

— Dar are un preţ.

— Ştiam eu… răspunse încet Big Jim. Ştiam eu că eşti în tabăra lui Barbara, încă din ziua când ai venit la mine-n birou cu dă-mi aia, dă-mi ailaltă…

Rusty nu ceruse altceva decât propan, dar trecu peste cuvintele lui.

— De unde ştiai atunci că Barbara are o „tabără”? Crimele încă nu se descoperiseră, aşa că de unde ştiai?

În ochii lui Big Jim sclipi amuzamentul sau paranoia – sau amândouă.

— Am şi eu micile mele metode, amice. Deci ia s-auzim – care-i preţul? Ce-ai vrea să-ţi dau în schimbul medicamentului care mă va apăra de un atac de cord?

Şi, înainte ca Rusty să-i răspundă:

— Lasă-mă să ghicesc. Vrei eliberarea lui Barbara, nu-i aşa?

— Nu. Oraşul ăsta l-ar linşa în clipa când ar pune piciorul afară.

Big Jim râse.

— Din când în când, mai ai şi tu câte o fărâmă de minte.

— Vreau să te retragi. Şi Sanders la fel. S-o lăsaţi pe Andrea Grinnell să preia conducerea, cu ajutorul Juliei Shumway până se dezbară de droguri.

De data asta, Big Jim izbucni în hohote, plesnindu-se pe coapsă.

— Mă gândeam că e prost Cox – el o voia pe aia cu ţâţoance mari s-o ajute pe Andrea –, dar tu eşti şi mai rău. Shumway! Aia care rimează-cu-bârfă n-a fost în stare să administreze nici măcar o zdreanţă de ziar!

— Ştiu că dumneata l-ai omorât pe Coggins.

Nu avusese intenţia s-o spună, dar cuvintele îi scăpaseră de la sine. Ei, şi ce era rău în asta? În cameră se aflau numai ei doi, dacă nu-l puneau la socoteală şi pe John Roberts de la CNN, care-i privea din televizorul de pe perete. În plus, rezultatele meritau. Pentru prima oară de când acceptase realitatea Domului, Big Jim era zguduit. Încerca să-şi menţină o expresie neutră şi nu reuşea.

— Eşti nebun.

— Ştii bine că nu sunt. Azi-noapte, m-am dus la Bowie Funeral Home şi am examinat cadavrele celor patru victime.

— N-aveai niciun drept să faci asta! Nu eşti medic legist! Nu eşti nici măcar un drac-bumbac de doctor!

— Calmează-te, Rennie. Numără până la zece. Nu-ţi uita inima.

Făcu o pauză.

— Deşi, dacă stau să mă gândesc, mă cam cac pe ea. După porcăriile pe care le-ai lăsat în urmă, şi astea pe care le faci acum, mă fut în inima dumitale. Faţa şi capul lui Coggins erau pline de semne. Semne foarte atipice, dar uşor de identificat. Urme de cusături. Nu mă îndoiesc că se vor potrivi cu mingea de baseball pe care-am văzut-o la dumneata pe birou.

— Asta nu-nseamnă nimic… replică Big Jim, aruncând, totuşi, o privire spre uşa deschisă a băii.

— Ba înseamnă destul. Mai ales când te gândeşti că şi celelalte cadavre au fost puse în acelaşi loc. Mie asta-mi sugerează că ucigaşul lui Coggins le-a omorât şi pe celelalte. Şi cred că dumneata ai fost. Sau, poate, dumneata şi Junior. Aţi făcut o echipă de asasini, tată şi fiu? Asta a fost?

— Refuz să mai ascult! protestă Rennie.

Dădu să se ridice, dar Rusty îl împinse la loc pe scaun; reuşi surprinzător de uşor.

— Stai pe loc! strigă Rennie. Fir-ar să fie, nicio mişcare!

— De ce l-ai omorât? întrebă Rusty. A ameninţat că-ţi dă-n gât afacerile cu droguri? Era şi el părtaş?

— Nicio mişcare, repetă Rennie, deşi Rusty se aşezase deja la loc. Nu-i trecu prin minte – în acel moment – că poate Rennie nu lui i se adresa.

— Pot să păstrez liniştea, spuse el. Şi pot să-ţi dau ceva care-o să-ţi rezolve tahicardia mai bine decât valiumul. Târgul va fi să te retragi. Anunţă-ţi demisia – din motive de sănătate – în favoarea lui Andrea, mâine-seară, la marea întrunire. Vei ieşi ca un erou.

N-avea cum să refuze, îşi spuse el. Omul era încolţit.

Rennie se întoarse din nou spre uşa deschisă a băii şi spuse:

— Acum puteţi ieşi.

Carter Thibodeau şi Freddy Denton apărură din baie, unde stătuseră ascunşi şi ascultaseră.

8

— La naiba, mormăi Stewart Bowie.

Stătea împreună cu fratele său în atelierul din subsolul salonului de pompe funebre. Stewart o machiase pe Arletta Coombs, cea mai recentă sinucigaşă din Chester’s Mill şi clientă a Bowie Funeral Home.

— Fute-m-aş în el de maimuţoiu’ pizdii de căcat!

Îşi aruncă pe bufet telefonul celular şi scoase din buzunarul şorţului verde cauciucat un pachet de Ritx Bits cu aromă de arahide. Întotdeauna când era nervos, Stewart începea să mănânce, şi era dezordonat („Aici parc-au mâncat porcii”, obişnuia taică-său să spună, când micul Stewie se ridica de la masă), iar acum începu să plouă cu firimituri de Ritz pe faţa Arlettei, care era departe de a arăta împăcată; dacă-şi imaginase că o duşcă de Liquid-Plumr ar fi o cale rapidă şi nedureroasă de a scăpa de sub Dom, se înşelase amarnic. Blestemăţia îi arsese complet stomacul şi ieşise prin spate.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Fern.

— De ce m-o fi pus dracu’ să mă-ncurc cu căcatu’ de Rennie?

— Pentru bani?

— La ce mai folosesc acum banii? replică Stewart, furios. Ce să fac, să dau iama după cumpărături la Magazinul Universal Burpee’s? Mai mult ca sigur c-o să mi se scoale, naibii!

Deschise gura bătrânei văduve şi trânti înăuntru ce-i mai rămăsese din Ritz Bits.

— Na aici, curvo, e ora gustăricii-n pula mea!

Îşi înhăţă iar mobilul, apăsă pe butonul de CONTACTE şi alese un număr.

— Dacă nu răspunde, zise el – poate lui Fern, dar mai degrabă sieşi –, mă duc la el acasă şi-i bag pe gât una din găinile alea de…

Dar Roger Killian răspunse. Era chiar în afurisita lui de poiată. Stewart auzea găinile cotcodăcind. Mai auzea şi acordurile de vioară ale lui Mantovani răsunând din sistemul de sunet al gospodăriei. Când erau acolo copiii, cântau Metallica sau Pantera.

— ’Io?

— Roger. Stewie sunt. Eşti treaz, fratele meu?

— Aproape, răspunse Roger, ceea ce putea să însemne că fumase din sticlă, da’ ce mama dracu’.

— Vino-aici, în oraş. Ne vedem la depoul de maşini, cu Fern. O să luăm două din camioanele