mari, alea cu macara, şi mergem la WCIK. Tot propanul trebuie să fie dus înapoi în oraş. N-o putem face într-o singură zi, da’ Jim zice că tre’ s-ncepem acum. Mâine o să mai adun şase-şapte tipi de încredere – din afurisita aia de armată privată a lui Jim, dacă se poate lipsi de ei – şi-o să terminăm.

— Hai, mă Stewie, nu pot… Tre’ să dau de mâncare la găini! Toţi băieţii care-mi mai rămăseseră aici s-au dus să se facă gabori!

„Adică vrei să şezi în birouaşu’ ăla al tău, să tragi pe nas şi s-asculţi muzică de căcat, uitându-te pe computer la lesbiene cum şi-o trag”, îşi zise Stewart. Nu pricepea cum ar fi putut un om să se excite într-o aromă de găinaţ s-o tai cu cuţitul, dar Roger Killian reuşea.

— Nu e misiune voluntară, fratele meu. Am primit ordin, şi ţi-l dau şi ţie. Juma’ de oră. Şi dacă-ntâmplător îi vezi pe vreunii din puştii tăi, ia-i şi pe ei.

Închise înainte ca Roger să-şi reia smiorcăielile şi o clipă stătu nemişcat, fierbând de furie. Ultimul lucru de care avea chef în după-amiaza aceea de miercuri era să care rezervoare de propan cu camionul… dar asta avea să facă, nici vorbă. Da, nici vorbă.

Înhăţă furtunul de la chiuvetă, îl înfipse între protezele dentare ale Arlettei Coombs şi-i dădu drumul. Era un furtun de mare presiune, iar cadavrul de pe masă tresări.

— Să ţi se ducă pe gât ăle crochete, mam’mare, mârâi el. Vezi să nu te-neci.

— Stai! strigă Fern. O să-i iasă prin gaura din…

Prea târziu.

9

Big Jim îl privea pe Rusty cu un zâmbet gen: „Să vezi ce-ai să păţeşti acum.” Apoi, se întoarse spre Carter şi Freddy Denton.

— Băieţi, l-aţi auzit pe domnul Everett cum a încercat să mă şantajeze?

— Normal că da, răspunse Freddy.

— L-aţi auzit ameninţându-mă că nu-mi dă anumite medicamente care mi-ar salva viaţa, dacă refuz să mă retrag?

— Mda, făcu şi Carter, învrednicindu-l pe Rusty cu o privire crudă. Rusty se întreba cum de fusese aşa de prost.

„Am avut o zi grea, asta trebuie să fie cauza.”

— Medicamentul respectiv ar putea fi unul numit verapamil, pe care tipul ăla cu păr lung mi l-a administrat prin perfuzie, continuă Big Jim, dezvelindu-şi dinţii mărunţi într-un nou zâmbet antipatic.

Verapamil. Pentru prima oară, Rusty îşi blestemă zilele pentru că nu luase de pe uşă fişa medicală a lui Big Jim ca s-o examineze. Şi, din păcate, n-avea să fie ultima.

— Ce credeţi, cu ce fel de delicte avem de-a face aici? întrebă Big Jim. Ameninţare? Şantaj?

— Sigur. Şi extorcare, răspunse Freddy.

— Dă-le dracu’ p-alea, a fost tentativă de omor, spuse Carter.

— Şi cine credeţi că l-a pus s-o facă?

— Barbie, declară prompt Carter şi-i dădu lui Rusty un pumn în gură.

Rusty nu se aşteptase şi nu apucă să schiţeze niciun gest de apărare. Se clătină înapoi, cu sângele curgându-i pe bărbie, lovi un scaun şi căzu peste el, pe-o parte.

— Asta-i pentru opus rezistenţă la arestare, remarcă Big Jim. Da’ nu-i de-ajuns. Culcaţi-l jos, băieţi. Îl vreau la podea.

Rusty încercă să fugă, dar abia apucase să se ridice de pe scaun, când Carter îl prinse de-un braţ şi-l răsuci în loc. Freddy îi puse piedică pe la spate, iar Carter împinse. „Ca bătăuşii-n curtea şcolii”, îşi zise Rusty, în timp ce cădea.

Carter se lăsă lângă el. Rusty reuşi să-i dea o lovitură, nimerindu-l în obrazul stâng. Bărbatul îi dădu mâna la o parte, iritat, ca şi cum ar fi alungat o muscă. Un moment mai târziu, stătea aşezat pe pieptul lui Rusty, rânjindu-i. Da, exact ca-n curtea şcolii, numai că nu era pe-aproape niciun monitor care să-i despartă.

Întoarse capul spre Rennie, care între timp se ridicase în picioare.

— Nu e o idee bună să faci asta, gâfâi el.

Inima-i bătea cu putere. Abia dacă reuşea să respire destul ca să şi-o alimenteze. Thibodeau era foarte greu. Freddy Denton stătea în genunchi, lângă ei. Lui Rusty i se părea că arăta ca arbitrul de la meciurile alea de wrestling aranjate dinainte.

— Ba e foarte bine, Everett, replică Big Jim. Ba chiar, Dumnezeu să te binecuvânteze, e nevoie s-o fac. Freddy, ia-mi mobilul. Îl are-n buzunarul de la piept şi nu vreau să se strice. Drac-bumbacu’ mi l-a furat. Poţi adăuga şi asta pe listă, când ajungi la secţie.

— Mai ştiu şi alţii, insistă Rusty, care în viaţa lui nu se mai simţise atât de neajutorat. Şi de prost. Degeaba-şi spunea că nu era primul care-l subestimase pe James Rennie senior. Ştiu şi alţii ce ai făcut.

— Poate, consimţi Big Jim. Dar cine-s ăia? Alţi prieteni ai lui Dale Barbara, asta sunt. Cei care au provocat revolta pentru alimente, cei care au incendiat redacţia ziarului. Cei care au pus aici Domul, din capul locului, nu am nici cea mai mică îndoială. E un soi de experiment al guvernului, asta cred eu că e. Dar noi nu suntem şoareci de laborator, nu-i aşa? Nu-i aşa, Carter?

— Aşa e.

— Freddy, ce mai aştepţi?

Bărbatul îl ascultase pe Big Jim cu o expresie care parcă spunea: „Acum am priceput…!” Luă telefonul celular al lui Rennie din buzunarul lui Rusty şi-l aruncă pe o canapea. Apoi, se întoarse iar spre Rusty.

— De când o puneaţi la cale? De când plănuiaţi să ne blocaţi în oraş ca să vedeţi ce-o să facem?

— Freddy, ascultă-te ce vorbeşti, răspunse Rusty, cu glas şuierător. Doamne, greu mai era Thibodeau! E o nebunie. Nu are niciun sens. Nu-ţi dai seama e…

— Ţine-i mâna pe podea, îl întrerupse Big Jim. Stânga.

Freddy se supuse. Rusty încercă să se împotrivească, dar cu braţele imobilizate de Thibodeau nu avea cum.

— Îmi pare rău pentru ce-am să-ţi fac, amice, dar oamenii din oraşul ăsta trebuie să înţeleagă că ţinem sub control elementul terorist.

Rennie ar fi putut să spună că-i părea rău cât de mult voia, dar în clipa când îşi trânti călcâiul pantofului – cu toată greutatea celor o sută cincisprezece kilograme ale sale – pe