mâna stângă, încleştată, a lui Rusty, acesta văzu un cu totul alt motiv ieşind în evidenţă prin pantalonii de gabardină ai celui de-Al Doilea Ales. Îi plăcea ceea ce făcea. Şi nu numai în sens cerebral.

Apoi, călcâiul începu să apese şi să strivească: tare, mai tare, cel mai tare. Chipul lui Big Jim era crispat de efort. Sub ochi îi lucea transpiraţia, iar limba-i era strânsă între dinţi.

„Nu urla”, îşi spuse Rusty. „Dac-aude Ginny şi vine, intră şi ea la apă. Şi-n plus, el vrea să ţipi. Nu-i da satisfacţie!”

Dar, când auzi primul trosnet de sub piciorul lui Big Jim, scoase un răcnet. Nu se putea stăpâni.

Urmă un al doilea trosnet. Şi un al treilea.

Big Jim păşi înapoi, mulţumit.

— Ridicaţi-l în picioare şi duceţi-l la puşcărie. Să-şi viziteze prietenul.

Freddy examina mâna lui Rusty, care se umfla deja. Trei degete din patru erau îndoite anormal.

— Praf e făcută, spuse el, cu multă satisfacţie.

În uşa oficiului apăru Ginny, cu ochii mari.

— Ce Dumnezeu faceţi aici?

— Îl arestăm pe nemernicul ăsta pentru extorcare, tăinuire penală şi tentativă de omor, spuse Freddy Denton, în timp ce Carter îl sălta pe Rusty în picioare. Şi ăsta-i numai începutul. S-a opus arestării şi l-am imobilizat cu forţa. Vă rog să vă daţi la o parte, doamnă.

— Aţi înnebunit! ţipă Ginny. Rusty, mâna ta!

— O să-mi treacă… Sun-o pe Linda. Spune-i că bandiţii ăştia… Nu apucă să mai continue. Carter îl prinse de ceafă şi-l împinse pe uşă afară, cu capul în piept, şoptindu-i la ureche:

— Dac-aş fi sigur că moşu’ ăla ştie la fel de multă medicină ca tine, cu mâna mea l-aş omorî.

„Şi toate astea, în nici cinci zile”, se minună Rusty, în timp ce Carter îl escorta pe culoar, împleticit şi cocoşat de spate sub apăsarea de la ceafă. Mâna stângă nici nu-i mai era o mână, doar un bulgăre de durere care urla în capătul antrebaţului. „În doar patru zile şi ceva…” Se întrebă dacă indivizilor cu capete de piele – indiferent cine sau ce erau – le plăcea spectacolul.

10

Se apropia înserarea, când Linda o întâlni în sfârşit pe bibliotecară. Lissa venea cu bicicleta înapoi spre oraş, pe Şoseaua 117. Îi spuse că stătuse de vorbă cu santinelele de la Dom, încercând să mai afle şi alte informaţii despre Ziua de Vizită.

— N-au voie să stea la taclale cu orăşenii, totuşi unii o fac, spuse ea. Mai ales dacă-ţi laşi nasturii de sus ai bluzei descheiaţi. Asta chiar pare să le dea ghes la conversaţie. Cu cei din Armată, în orice caz. Ăia din Infanteria Marină… cred c-aş putea să-mi arunc toate hainele de pe mine şi să dansez Macarena şi ei tot n-ar zice nici pâs. Băieţii ăia par imuni la sex-appeal, conchise ea, zâmbind. Nu c-aş putea fi confundată cu Kate Winslet…

— Ai prins ceva bârfe interesante?

— Nţţ, răspunse Lissa, stând călare pe bicicletă şi privind-o pe Linda prin fereastra din dreapta a maşinii. Habar n-au de nimic. Dar sunt groaznic de îngrijoraţi pentru noi; m-a mişcat asta. Şi aud şi ei la fel de multe zvonuri ca noi, cei de-aici. Unul m-a întrebat dacă e adevărat că peste o sută de oameni s-au sinucis deja.

— Poţi să intri în maşină un minut?

Zâmbetul Lissei deveni mai larg.

— Sunt arestată?

— Vreau să discut ceva cu tine.

Lissa coborî cricul bicicletei şi intră, după ce dădu la o parte planşeta de citaţii a Lindei şi un pistol cu radar care nu funcţiona. Linda îi povesti despre vizita clandestină la salonul de pompe funebre şi ceea ce descoperiseră acolo, apoi şi despre întâlnirea planificată pentru seara aceea, la casa parohială. Răspunsul Lissei fu prompt şi vehement:

— Vin! Încearcă, numai, să mă împiedici!

Chiar atunci, aparatul de radio îşi drese glasul, şi intră în emisie Stacey. Maşina patru, maşina patru… Ţac-ţac-ţac.

Linda luă microfonul. Nu la Rusty se gândea, ci la fete.

— Aici patru, Stacey. Zi.

Ceea ce spuse Stacey Moggin când se restabili legătura transformă neliniştea Lindei în groază pură.

— Am o veste proastă pentru tine, Lin. Ţi-aş zice să fii tare, da’ nu cred că poţi să fii tare pentru una ca asta. Rusty a fost arestat.

— Ce?!? aproape că zbieră Linda, dar numai Lissa o auzi; nu apăsase butonul de emisie al microfonului.

— L-au închis jos, în Cuibar, cu Barbie. Pare să aibă o mână ruptă – şi-o ţinea strânsă la piept şi era umflată – da-n rest e bine.

Coborând vocea, adăugă:

— I s-a întâmplat în timp ce opunea rezistenţă la arestare, au zis. Terminat.

De astă dată, Linda îşi aminti să apese pe buton.

— Vin acum. Spune-i că ajung imediat. Terminat.

— Nu pot, răspunse Stacey. Nimeni nu mai are voie la subsol, în afara agenţilor de pe o listă specială… iar eu nu fac parte dintre ei. E o listă întreagă de acuzaţii, inclusiv tentativă de omor şi complicitate la omor. Nu te grăbi prea tare. N-au să te lase să-l vezi, aşa că n-are niciun rost să-ţi faci praf maşina pe drum.

Linda apăsă pe buton de trei ori: ţac-ţac-ţac. Apoi spuse:

— Ba o să-l văd, fii sigură.

Totuşi, nu-l văzu. Şeful Peter Randolph, care arăta proaspăt înviorat după somnul de după-amiază, îi ieşi în întâmpinare pe scara departamentului de poliţie şi-i spuse că avea nevoie de insigna şi pistolul ei; în calitate de soţie a lui Rusty, şi ea era suspectată de subminare a autorităţilor legale ale oraşului şi instigare la insurecţie.

„Perfect”, ar fi vrut ea să-i spună, „arestează-mă şi du-mă la subsol, lângă soţul meu”. Apoi, însă, se gândi la fete, care erau la Marta, aşteptând să fie luate acasă, dornice să-i povestească despre ce se mai întâmplase pe la şcoală. Se mai gândi şi la întâlnirea din aceeaşi seară la casa parohială. Dacă ajungea în celulă, nu putea să mai participe, iar acum era mai important decât oricând să fie acolo.

Fiindcă, dacă în seara