— Spune-i că-l iubesc, îi ceru ea lui Randolph, descheindu-şi centura şi scoţând de pe ea teaca pistolului. Oricum o cam deranjase greutatea acestuia. Să ajute copiii la traversare, în drum spre şcoală, să le spună celor din gimnaziu să nu mai fumeze şi să nu mai vorbească urât… mai degrabă astea erau activităţile ei predilecte.

— Am să-i transmit mesajul, doamnă Everett.

— I-a examinat cineva mâna? Am auzit că s-ar putea să fie fracturată.

Randolph se încruntă:

— Cine ţi-a spus asta?

— Nu ştiu cine m-a sunat. Nu s-a prezentat. Era unul dintre oamenii noştri, cred, dar acolo, pe 117, recepţia nu-i prea bună.

Randolph se gândi un moment, apoi decise să nu mai continue discuţia.

— Mâna lui Rusty e-n regulă, spuse el. Iar oamenii noştri nu mai sunt şi ai tăi. Du-te acasă! Sunt sigur că vom avea să-ţi punem unele întrebări, mai încolo.

Linda simţi că i se umpleau ochii de lacrimi, dar şi le stăpâni.

— Şi fetelor mele ce-am să le spun? Să le spun că tăticul lor e la puşcărie? Ştii că Rusty e un om cinstit; ştii asta. Doamne, el ţi-a diagnosticat pietrele de la vezica biliară, anul trecut!

— Cu asta nu prea am cum să te-ajut, doamnă Everett, replică Randolph – vremurile când o numea Linda păreau să fi rămas undeva, în trecut. Dar îţi propun să nu le spui că tăticul a conspirat cu Dale Barbara pentru asasinarea Brendei Perkins şi a lui Lester Coggins – de celelalte crime nu suntem siguri, erau în mod clar sexuale şi s-ar putea ca Rusty să nu fi ştiut de ele.

— Asta-i o nebunie!

Randolph parcă nici n-ar fi auzit-o.

— A mai încercat să-l omoare şi pe Alesul Rennie, refuzând să-i dea un medicament vital. Noroc că Big Jim avusese spiritul de prevedere să-şi plaseze în preajmă doi agenţi, ascunşi.

Clătină din cap.

— Să-l ameninţi că nu-i dai medicamentele care i-ar salva viaţa, pe un om care s-a îmbolnăvit având grijă de oraşul nostru… Uite, ăsta-i omul dumitale cinstit; ăsta-i afurisitul dumitale de om cinstit…!

Linda dăduse de un mare necaz şi o ştia. Plecă înainte de a-şi înrăutăţi şi mai mult situaţia. Cele cinci ore până la întâlnirea din casa parohială Congo păreau interminabile. Nu se putea gândi la niciun loc unde să se ducă, la nimic ce-ar fi putut face.

Apoi, îşi aminti.

11

Mâna lui Rusty era departe de a o duce bine. Până şi Barbie putea să vadă asta, iar între ei se aflau trei celule goale.

— Rusty… pot să fac ceva?

Celălalt reuşi să zâmbească.

— Numai dacă ai două aspirine, să mi le-arunci. Sau un Dravocet ar merge şi mai bine.

— Tocmai mi s-au terminat. Nu ţi-au dat nimic?

— Nu, dar durerea a mai scăzut un pic. O să supravieţuiesc.

Vorbea cu mai multă bravură decât simţea de fapt; îl durea îngrozitor şi ştia c-avea să fie şi mai rău.

— Totuşi, trebuie să fac ceva cu degetele astea.

— Succes!

Ca prin minune, niciunul dintre degete nu era fracturat, deşi un os al mâinii o păţise. Era un metacarpian, al cincilea. Singurul lucru pe care-l putea face era să-şi rupă nişte fâşii din tricou, ca să le folosească drept pansament. Dar, mai întâi…

Îşi apucă arătătorul stâng, care era dislocat la prima articulaţie dintre falange. În filme, asemenea lucruri se întâmplau întotdeauna repede. Repeziciunea era dramatică. Din păcate, aceeaşi repeziciune putea şi să agraveze lucrurile, în loc de a le ameliora. Începu să apese încet, treptat, cu putere tot mai mare. Durerea era groaznică; o simţea până-n articulaţiile maxilarelor. Îşi auzea degetul trosnind ca balamaua unei uşi care n-a mai fost deschisă de mult timp. Undeva pe-aproape şi în acelaşi timp foarte departe, într-o altă ţară, îl întrezărea pe Barbie, privindu-l de lângă uşa celulei.

Apoi, deodată, degetul fu ca prin farmec drept din nou, iar durerea scăzu. Doar durerea de la acel deget… Se aşeză pe pat, gâfâind ca un om care tocmai a alergat într-o cursă.

— Gata? întrebă Barbie.

— Nu tocmai. Mai trebuie să-mi dreg şi degetul de futu-te-n-cur. S-ar putea să am nevoie de el.

Îşi apucă mijlociul şi o luă de la capăt. Şi din nou, chiar când se părea că durerea nu avea cum să devină şi mai insuportabilă, încheietura dislocată reveni în articulaţie. Acum mai avea de rezolvat doar degetul mic, care ieşea în afară ca al unui ţopârlan care duce paharul la gură, ca să închine un toast.

„Şi aş face-o, dacă aş putea”, îşi zise el. „Un toast pentru cea mai răsfutută zi din istorie. Din istoria lui Eric Everett, cel puţin.”

Începu să-şi tragă degetul. Şi ăsta îl durea, iar pentru el nu avea soluţii rapide.

— Ce-ai făcut? îl întrebă Barbie, apoi pocni din degete de două ori, zgomotos. Arătă spre tavan, după care îşi puse o mână pâlnie la ureche. Oare chiar ştia că în arest erau microfoane sau numai bănuia? Rusty conchise că oricum nu conta. Era mai bine să se poarte ca şi cum ar fi fost, deşi îi venea greu să creadă că-i trecuse aşa ceva prin minte cuiva din adunătura aia de împiedicaţi.

— Am făcut greşeala de a-i cere lui Big Jim să se retragă, spuse el. Nu mă îndoiesc c-au să mai adauge vreo duzină de acuzaţii, dar în esenţă am fost închis fiindcă i-am spus să nu se mai forţeze aşa, ca să nu rişte un atac de cord.

Nu menţionase nimic, desigur, despre cazul Coggins; se gândea că era mai prudent aşa pentru starea lui de sănătate.

— Cum e mâncarea aici?

— Nu-i rea, răspunse Barbie. Rose mi-a adus prânzul. La apă să fii atent, totuşi. Poate fi cam sărată.

Desfăcu arătătorul şi mijlociul mâinii drepte şi le îndreptă spre ochi, apoi îşi arătă gura: „Uită-te!”

Rusty dădu din cap.

„Mâine noapte”, articulă mut Barbie.

„Ştiu”, răspunse Rusty, tot neauzit. Dar felul în care articulase silabele îi făcu buzele sparte să sângereze din nou.

Barbie continuă:

„Avem… nevoie… de… un… loc… sigur.”

Graţie lui Joe McClatchey şi prietenilor lui, Rusty considera că partea asta era rezolvată.

12

Andy Sanders avea