Lucru inevitabil, în fond. Nu era obişnuit cu fumatul din sticlă şi trăsese mult. Stătea în studioul WCIK, ascultând simfonia Pâinea Noastră Cea De Toate Zilele cum se înălţa, în mintea lui, pe lângă imnul Ce mare eşti din boxe, împletindu-se cu el. Se vedea pe sine zburând pe nişte acorduri eterne de vioară.

Chef era altundeva, cu vasul, dar îi lăsase lui Andy o provizie de ţigări hibride, groase, pe care le numea frigi-tătici.

— Să ai grijă cu astea, Sanders, îi spusese el. Sunt dinamită. „Cu cei nedeprinşi să beie trebuie să te porţi blând.” Timotei, Întâi. Se aplică şi la frigărui.

Andy dăduse solemn din cap, dar imediat după plecarea lui Chef începuse să fumeze ca un demon: doi dintre tătici, unul după altul. Pufăise până nu mai rămăseseră decât chiştoacele fierbinţi care-i ardeau degetele. Mirosul ca de pipi-de-pisică fiert al fumului creştea deja spre locul întâi din parada aromoterapiei. Ajunsese pe la jumătatea celui de-al treilea tătic şi încă mai dirija ca Leonard Bernstein, când trase un fum deosebit de puternic şi într-o clipă i se rupse filmul. Căzu pe jos, zvârcolindu-se într-un torent de muzică sacră. Printre dinţii încleştaţi îi spumega saliva. Ochii întredeschişi i se rostogoleau în orbite, văzând lucruri care nu erau acolo – sau, cel puţin, nu încă.

Zece minute mai târziu, era din nou treaz şi destul de vioi ca s-o ia la fugă pe cărarea dintre studio şi magazia roşie de materiale din spate.

— Chef! mugi el. Chef, unde eşti? VIN LA NOI!

Chef Bushey ieşi pe uşa laterală a clădirii. Părul îi stătea zburlit în ţepi slinoşi. Purta nişte pantaloni de pijama murdari, pătaţi de urină între picioare şi înverziţi de iarbă în fund. Imprimaţi cu broscoi caricaturali care spuneau RIBBIT, i se ţineau precar pe oasele proeminente ale bazinului, lăsând să se vadă un smoc de păr pubian în faţă şi capătul crăpăturii curului în spate. Într-o mână îşi ţinea automatul AK-47, pe a cărui ţeavă erau scrise îngrijit, cu vopsea, cuvintele RĂZBOINICUL LUI DUMNEZEU. Telecomanda uşii garajului i se balansa în cealaltă mână. Puse jos Războinicul lui Dumnezeu, dar nu şi Telecomanda Uşii Garajului lui Dumnezeu. Apucându-l pe Andy de umeri, îl zgâlţâi scurt.

— Termină, Sanders, lasă istericalele.

— Vin încoace! Oamenii amarnici! Aşa cum ai zis!

Chef se gândi un moment.

— Te-a sunat cineva ca să-ţi dea raportul?

— Nu, a fost o viziune! Am leşinat şi am avut o revelaţie! Ochii lui Chef se măriră. Suspiciunea fu înlocuită de respect.

Se uită de la Andy la Little Bitch Road, apoi din nou la Andy.

— Ce-ai văzut? Câţi erau? Vin toţi sau doar câţiva, ca data trecută?

— Păi… păi… păi…

Chef îl scutură din nou, dar mult mai blând de astă dată.

— Calmează-te, Sanders. Acum eşti în oastea Domnului şi…

— Soldat creştin!

— Aşa, aşa, aşa. Iar eu sunt superiorul tău. Aşa că raportează.

— Vin cu două camioane.

— Numai două?

— Da.

— Portocalii?

— Da!

Chef îşi săltă pantalonii de pijama (care căzură aproape imediat în poziţia dinainte) şi dădu din cap.

— Camioane orăşeneşti. Probabil tot nătărăii ăia trei – fraţii Bowie şi Domnul Găină.

— Domnul…?

— Killian, Sanders, cine altul? Fumează din sticlă, dar nu înţelege scopul sticlei. E un prost. Vin să mai ia propan.

— Să ne ascundem? Ne ascundem şi-i lăsăm să-l ia?

— Data trecută aşa am făcut. Acuma însă nu. Am terminat cu ascunsul, să las oamenii să ne ia lucrurile. Steaua Absintos s-a ivit pe cer. E vremea ca oamenii lui Dumnezeu să-şi ridice drapelul. Eşti cu mine?

Iar Andy, care sub Dom pierduse tot ceea ce avea sens pentru el, nu ezită:

— Da!

— Până la capăt, Sanders?

— Până la capăt!

— Unde ţi-ai pus arma?

Din câte-şi amintea, era în studio, rezemată de posterul cu Pat Robertson ţinându-l de umeri pe răposatul Lester Coggins.

— Hai după ea, îl chemă Chef, luându-şi RĂZBOINICUL LUI DUMNEZEU şi verificându-i încărcătorul. Şi de-acum încolo o ţii cu tine oriunde-ai merge, ai înţeles?

— OK.

— E pe-acolo vreo cutie cu muniţie?

— Da.

Andy stătuse pe una dintre acele lăzi în urmă doar cu-o oră. Sau, cel puţin, aşa credea; frigi-tăticii aveau un mod al lor de a îndoi timpul pe la margini.

— Un moment, îl mai opri Chef.

Se duse lângă magazie, la cutia de grenade chinezeşti, şi luă trei. Îi dădu două lui Andy, spunându-i să şi le bage în buzunare. Pe a treia o agăţă cu inelul de ţeava RĂZBOINICULUI LUI DUMNEZEU.

— Sanders, mi s-a spus că, după ce tragi cuiul unei muiste din astea, ai şapte secunde, dar când am făcut o probă, în cariera de colo, au trecut mai degrabă vreo patru. În rasele orientale nu poţi avea încredere. Să ţii minte.

Andy promise.

— În regulă, haide. Să-ţi luăm arma.

Ezitant, Andy îl întrebă:

— O să-i omorâm?

Chef păru surprins.

— Numai dacă n-avem încotro.

— Bine, răspunse Andy, care, în ciuda tuturor celor întâmplate, nu voia să facă rău nimănui.

— Dar, dacă ne forţează mâna, o să facem cele necesare. Înţelegi ce-ţi spun?

— Da.

Chef îl bătu pe umăr.

13

Joe o întrebă pe mama lui dacă Benny şi Norrie puteau rămâne peste noapte la ei. Claire răspunse că din partea ei era în regulă, dacă nici părinţii lor nu aveau vreo obiecţie. Ba chiar, ar fi fost aproape o uşurare. După aventura lor de la Black Ridge, îi convenea să-i aibă sub ochi. Puteau să facă popcorn pe plita cu lemne şi să continue partida gălăgioasă de Monopoly pe care o începuseră cu o oră în urmă. Era chiar prea gălăgioasă, de fapt: sporovăială şi exclamaţiile lor aveau o tentă de fluierat-în-biserică iritantă, care nu-i plăcea deloc.

Mama lui Benny acceptă şi – oarecum spre surprinderea ei – şi a lui Norrie.

— Bună treabă, comentă Joanie Calvert. De când a-nceput toată povestea asta, abia aşteptam să am şi eu un moment de linişte. Se pare că-n noaptea asta mi s-a ivit ocazia. Şi, Claire…? Spune-i fetii ăleia ca mâine să-l caute pe bunicu-său şi să-i dea un pupic.

— Cine e bunicul ei?

— Ernie. Îl ştii pe Ernie, nu? Toată lumea-l cunoaşte pe Ernie. E îngrijorat pentru ea. Şi eu, uneori. Skateboardul ăla… În vocea lui Joanie se simţea un tremur.

— O să-i spun.

Claire nici nu închisese bine telefonul, când se auzi o bătaie în uşă. La început, nu-şi dădu