seama cine era femeia între două vârste cu faţa trasă şi palidă. Apoi, îşi dădu seama că era Linda Everett, care de obicei lucra la trecerea de pietoni din faţa şcolii şi dădea amenzi pentru maşinile care ocupau mai mult de două ore locurile de parcare de pe Main Street. Şi nici nu era între două vârste – doar că aşa arăta acum.

— Linda! exclamă Claire. Ce s-a-ntâmplat? De Rusty e vorba? A păţit ceva?

Se gândea la radiaţii… cel puţin, în plan conştient. Pe dedesubt colcăiau idei şi mai terifiante.

— A fost arestat.

Jocul de Monopoly din sufragerie încetase. Acum participanţii stăteau adunaţi în uşa livingului, uitându-se la Linda cu expresii solemne.

— Are o listă întreagă de acuzaţii, inclusiv complicitate la uciderea lui Lester Coggins şi a Brendei Perkins.

— Nu! ţipă Benny.

Claire se gândi să le spună să plece, apoi îşi dădu seama că n-ar fi folosit la nimic. Bănuia de ce venise Linda şi o înţelegea, dar tot era cam supărată pe ea – şi pe Rusty, pentru că amestecase copiii. Atâta doar că toţi erau implicaţi, nu? Sub Dom, nu mai aveau de ales.

— L-a incomodat pe Rennie, spuse Linda. Despre asta-i vorba, de fapt. Numai despre asta e vorba, în ceea ce-l priveşte pe Big Jim: cine-i stă în cale şi cine nu-i stă. A uitat complet în ce situaţie groaznică ne aflăm… Ba nu, mai rău: se foloseşte de ea.

Joe o privi cu gravitate.

— Domnul Rennie ştie unde-am fost azi-dimineaţă, Miz Everett? Ştie de cutie? Cred că n-ar fi bine să afle.

— Ce cutie?

— Aia pe care-am găsit-o pe Black Ridge, explică Norrie. Noi am văzut doar lumina pe care-o aruncă; Rusty s-a dus până acolo şi s-a uitat la ea.

— Ăla-i generatorul, adăugă Benny. Doar că n-a putut să-l închidă. N-a putut nici măcar să-l ridice, deşi a zis că era foarte mic.

— Nu ştiu nimic despre asta, zise Linda.

— Atunci, nici Rennie nu ştie, deduse Joe, arătând de parcă tocmai i s-ar fi luat de pe umeri povara lumii întregi.

— De unde ştii?

— Fiindcă ar fi trimis sticleţii să ne interogheze. Şi dacă nu răspundeam la întrebări, ne-ar fi dus şi pe noi la puşcărie.

De undeva, de la distanţă, se auziră două pocnituri slabe. Claire înclină capul într-o parte, încruntându-se.

— Astea or fi fost petarde sau împuşcături?

Linda nu ştia şi, fiindcă nu răsunaseră din oraş – erau prea îndepărtate – nici n-o interesa.

— Copii, spuneţi-mi ce s-a întâmplat pe Black Ridge. Spuneţi-mi totul. Ce-aţi văzut şi ce-a văzut în plus Rusty. Iar mai pe seară, s-ar putea să trebuiască să le mai spuneţi şi altora. E timpul să adunăm la un loc tot ce ştim – de mult era timpul.

Claire deschise gura ca să spună că nu voia să se amestece, apoi renunţă. Fiindcă nu avea de ales. Mai exact nu vedea nicio altă cale.

14

Studioul WCIK se afla destul de departe de Little Bitch Road, iar aleea care ducea spre el – asfaltată şi mult mai bine întreţinută decât şoseaua propriu-zisă – avea o lungime de aproape patru sute de metri. În capătul dintre Little Bitch, era flancată de doi stejari seculari. Frunzişul lor, care într-o toamnă normală ar fi fost destul de viu colorat ca să se califice pentru un calendar sau un pliant turistic, atârna acum molatic, de un maroniu mohorât. Andy Sanders stătea în spatele unuia dintre acele două trunchiuri crenelate. În spatele celuilalt aştepta Chef. Auzeau motoarele diesel ale unor camioane mari apropiindu-se. Lui Andy îi curgea transpiraţia-n ochi; şi-o şterse.

— Sanders!

— Ce?

— Ai dezasigurat arma?

Andy verifică.

— Da.

— În regulă, ascultă şi să-ţi între bine-n cap, de prima dată. Dacă-ţi spun să tragi, ciuruie-i pe bulangii! De sus până jos, şi din faţă, şi din spate. Dacă nu-ţi spun să tragi, stai acolo unde eşti. Ai priceput?

— D-da…

— Nu cred c-o să se lase cu moarte de om.

„Slavă Domnului”, îşi spuse Andy.

— Dacă-s numai fraţii Bowie şi Domnul Găină, adică. Da’ nu pot fi sigur. Dacă trebuie să fac vreun joc, mă susţii?

— Da, răspunse Andy, fără ezitare.

— Şi ia naibii degetul ăla de pe trăgaci, că acuşica-ţi zbori singur creierii.

Andy coborî privirea, văzu că-şi ţinea într-adevăr degetul pe trăgaciul automatului AK-47 şi se grăbi să şi-l retragă.

Rămaseră în aşteptare. Andy îşi auzea bătăile inimii în mijlocul capului. Îşi spuse că era o prostie să se teamă – dacă nu primea întâmplător acel telefon, acum ar fi fost mort deja –, dar nu-i folosi la nimic. Fiindcă în faţa lui se deschidea o lume nouă. Ştia că putea reieşi ca fiind falsă (nu văzuse ce efecte avuseseră drogurile asupra lui Andrea Grinnell?), dar tot era mai bună decât lumea de căcat în care trăise.

„Doamne, fă-i să plece şi atât… Te rog.”

Camioanele apărură, încet, împroşcând cu gaze de eşapament resturile stinse ale zilei. Privind pe furiş de după copac, Andy văzu doi oameni în cel din faţă. Probabil fraţii Bowie.

Multă vreme, Chef nu se mişcă. Andy începea să creadă că se răzgândise şi voia să-i lase, totuşi, să ia propanul. Apoi, însă, Chef ieşi la vedere şi trase rapid două focuri.

Drogat sau nu, avea ţintă. Ambele cauciucuri din faţă ale primului camion se sparseră. Botul maşinii săltă în sus şi-n jos de vreo trei, patru ori, apoi camionul se opri. Cel din spate fu cât pe ce să-l lovească. Andy auzi slab o muzică, un imn religios, şi bănui că şoferul celui de-al doilea camion nu auzise detunăturile, din cauza radioului. În cabina primului camion nu se mai vedea nimeni – cei doi oameni dinăuntru se ascunseseră sub bord.

Chef Bushey, desculţ, doar cu pantalonii de pijama RIBBIT pe el (îşi agăţase de elasticul lor telecomanda uşii garajului, ca pe un pager), făcu un pas spre maşină.

— Stewart Bowie! strigă el. Fern Bowie! Ieşiţi de-acolo să stăm de vorbă!

Îl rezemă pe RĂZBOINICUL LUI DUMNEZEU de stejar.

Nicio reacţie din cabina primului camion, dar portiera celui de-al doilea se deschise şi de la volan coborî Roger Killian.

— De ce ne-am oprit? strigă el. Tre’ să mă-ntorc şi să dau de mâncare la gă…

În clipa următoare, îl văzu pe Chef.

— Hai