— Culcat! răcni unul dintre fraţii Bowie. Nenorocitul ăsta nebun a-nceput să tragă!

Roger se uită la Chef, apoi la AK-47-le rezemat de copac.

— O fi tras, da’ acum a lăsat arma jos. Şi-n plus, e doar el aici. Ce e, Phil?

— Acum sunt Chef. Aşa să-mi zici.

— OK, Chef, care-i treaba?

— Vino-afară, Stewart! îl chemă Chef. Şi tu, Fern. Nimeni n-o să păţească nimic, cred.

Portierele camionului din faţă se deschiseră. Fără să se întoarcă, Chef continuă:

— Sanders! Dacă vreunul din fraierii ăştia doi e înarmat, tragi. Şi nu foc cu foc: fă-i brânză pisată.

Dar niciunul dintre fraţii Bowie nu avea armă. Fern îşi ţinea mâinile la vedere.

— Cu cine vorbeai, amice? întrebă Stewart.

— Vino-ncoace, Sanders!

Andy se supuse. Acum, că ameninţarea unui carnaj imediat părea să fi trecut, începea să se distreze. Dacă s-ar fi gândit să-şi ia cu el şi unul din frigi-tăticii lui Chef, era sigur că s-ar fi simţit şi mai bine.

— Andy? întrebă Stewart, uimit. Ce-i cu tine aici?

— Am fost recrutat în oastea Domnului. Iar voi sunteţi nişte oameni amarnici. Ştim totul despre voi şi nu aveţi ce căuta aici.

— Hai? făcu Fern.

Îşi coborî mâinile. Botul primului camion se înclina încet spre pământ, în timp ce cauciucurile mari din faţă continuau să se dezumfle.

— Bine punctat, Sanders, replică Chef.

Apoi, către Stewart:

— Urcaţi toţi trei în camionul al doilea. Întoarceţi-l şi mişcaţi-vă fundurile înapoi în oraş. Când ajungeţi acolo, spuneţi-i apostatului ăluia de fiu al diavolului că acum WCIK i-al nostru. Asta include şi laboratorul, şi magazia de materiale.

— Ce futu-i mama mă-sii tot îndrugi acolo, Phil?

— Chef.

Stewart făcu un gest plictisit cu mâna.

— Poţi să-ţi zici cum vrei, numai spune-mi ce-i cu…

— Ştiu că frate-tu-i un prost, îl întrerupse Chef, iar Domnul Găină aci de faţă cred că nici la şireturi nu poate să se lege fără cărticică de instrucţiuni…

— Băi! ţipă Roger. Fii atent cum vorbeşti!

Andy ridică automatul. Îşi spuse că trebuie să scrie CLAUDETTE pe ţeavă, când o să aibă timp.

— Ba fii tu atent.

Roger Killian păli şi făcu un pas înapoi. Andy îi spuse că aşa ceva nu se întâmplase niciodată când lua cuvântul la şedinţele primăriei şi era o senzaţie foarte plăcută.

Chef continuă, ca şi cum nu l-ar fi întrerupt nimeni:

— … Da’ tu ai măcar juma’ de creier, Stewart, aşa că foloseşte-ţi-l. Lasă camionul ăla acolo unde e şi întoarce-te-n oraş cu ălălaltu’. Zi-i lui Rennie că tot ce-i aici nu-i mai aparţine lui, ci lui Dumnezeu. Zi-i că s-a aprins Steaua Absintos şi dacă nu vrea ca Apocalipsa să vină mai devreme, mai bine să ne lase-n pace.

Se gândi un moment.

— Şi mai poţi să-i zici şi c-o să dăm muzică şi de-acum încolo. Mă-ndoiesc că-şi face griji pentru asta, da’ sunt unii-n oraş pentru care-o să fie o mângâiere.

— Ştii câţi gabori are acum? îl întrebă Stewart.

— Mă doare-n cur.

— Cred că vreo treizeci. Şi până mâine, cred c-au să se facă cincizeci. Şi jumate din afurisitu-ăsta de-oraş poartă banderole albastre de sprijin. Dacă le spune să facă poteră, n-o să aibă nicio problemă.

— Şi nici de vreun folos n-o să-i fie, ripostă Chef. Noi credem în Domnul şi avem putere cât zece.

— Mă rog, interveni Roger, ca să-şi arate cunoştinţele de matematică, asta face douăzeci, da’ tot veţi fi mai puţini ca ei.

— Gura, Roger, îl repezi Fern.

Stewart mai încercă o dată:

— Phil… Chef, adică… trebuie să te calmezi naibii, fiindcă nu-i de glumă. Nu vrea drogu’, doar propanu’. Jumate din generatoarele din oraş s-au oprit. Pân-la sfârşitu’ săptămânii, o s-ajungă la trei sferturi. Lasă-ne să luăm propanu’.

— Am nevoie de el la gătit. Scuze.

Stewart se uită la el de parc-ar fi fost nebun. „Şi chiar cred c-a înnebunit”, îşi spuse Andy. „Cred c-amândoi am înnebunit”. Dar, desigur, şi Jim Rennie era nebun, aşa că ce mare diferenţă?

— Hai, duceţi-vă, reluă Chef. Şi ziceţi-i că dacă-ncearcă să trimită trupele contra noastră, o să-i pară rău.

Stewart se gândi o clipă, apoi ridică din umeri.

— Mi se rupe fix în paişpe. Haide, Fern. Roger, trec eu la volan.

— N-ai decât, replică Roger Killian. Nu pot să sufăr schimbătoarele de la maşinile astea.

Mai aruncă o ultimă privire, plină de neîncredere, spre Chef şi Andy, apoi porni spre al doilea camion.

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, băieţi! strigă Andy după ei.

Stewart se uită la el peste umăr, cu o mutră acră.

— Şi pe voi. Fiindcă-i martor c-o s-aveţi nevoie.

Noii proprietari ai celui mai mare laborator de metamfetamine din America de Nord rămaseră unul lângă altul, uitându-se cum camionul portocaliu din spate făcea o întoarcere greoaie în trei timpi şi pleca.

— Sanders!

— Da, Chef?

— Vreau să schimb muzica, şi repede. Oraşul ăsta are nevoie de nişte Mavis Staples. Şi de nişte Clark Sisters. Şi după ce pun căcaturile alea, mergem să fumăm.

Ochii lui Andy se umplură de lacrimi. Îl cuprinse pe fostul Phil Bushey cu braţul pe după umerii săi osoşi şi-l strânse.

— Te iubesc, Chef.

— Mersi, Sanders. Şi io pe tine. Numai să ai mereu arma-ncărcată. De-acu-ncolo, trebuie să stăm de pază.

15

Big Jim stătea aşezat lângă patul fiului său, în timp ce asfinţitul scălda totul în tonuri portocalii. Douglas Twitchell venise să-i facă lui Junior o injecţie, iar acum tânărul dormea adânc. În unele privinţe – Big Jim ştia – ar fi fost mai bine ca Junior să moară; dacă rămânea în viaţă, cu o tumoră apăsându-i creierul, n-avea cum să ştie ce putea să spună sau să facă. Desigur, era carne din carnea lui şi sânge din sângele lui, dar trebuia să aibă în vedere binele mai mare: binele oraşului. Una dintre pernele în plus din dulap i-ar fi fost de folos, poate…

În acel moment, sună telefonul. Privi numele afişat şi se încruntă. Ceva nu mersese bine. Altfel, Stewart nu l-ar fi sunat.

— Ce e?

Ascultă cu uimire crescândă. Andy, acolo…? Andy cu un automat?

Stewart îl aştepta să răspundă. Să-i spună ce să facă. „Fă-ţi datoria, amice”, zise în sinea sa Big Jim, oftând.

— Lasă-mă un minut. Trebuie să mă gândesc. Am să te sun eu.

Încheie convorbirea şi începu să reflecteze la noua problemă. Putea să se ducă acolo cu o echipă de poliţişti, la noapte. În unele sensuri, ideea îl atrăgea: