să-i prelucreze la Food City, apoi să conducă el însuşi raidul. Iar dacă Andy murea, cu atât mai bine. Aşa, James Rennie senior ar fi rămas singurul reprezentant al puterii în Chester’s Mill.

Pe de altă parte, întrunirea specială a oraşului urma să aibă loc în seara următoare. Toţi aveau să vină şi să pună întrebări. Era sigur că putea pune laboratorul de metamfetamine pe seama lui Barbara şi a Prietenilor lui Barbara (în mintea lui Big Jim, Andy Sanders devenise de-acum, oficial, un Prieten al lui Barbara), şi totuşi… nu.

Nu.

Voia ca turma lui să fie înspăimântată, dar nu în sens greşit. Panica nu i-ar fi servit scopurile, şi anume, să obţină controlul deplin asupra oraşului. Iar dacă-i lăsa pe Andy şi Bushey să mai stea puţin acolo, ce era rău în asta? Putea chiar să prindă bine. Avea să le scadă vigilenţa. Puteau să creadă că fuseseră uitaţi, fiindcă drogurile erau pline de Vitamina Prostiei.

Pe de altă parte, vineri – adică poimâine – era ziua pe care dracu-bumbacul ăla de Cox o declarase Zi de Vizită. Toată lumea avea să şiroiască iar spre Ferma Dinsmore. Fără îndoială, Burpee urma să-şi deschidă din nou o tarabă de hotdogi. În timp ce balul ăla la grămadă mergea din plin, iar Cox îşi ţinea conferinţa de presă cu un singur om, Big Jim putea conduce personal o forţă de şaisprezece-optsprezece poliţişti spre postul de radio, ca să-i lichideze pe drogaţii ăia rebeli de-acolo.

Da. Acesta era răspunsul.

Îl sună iar pe Stewart şi-i spuse să-i lase-n pace.

— Dar credeam că vrei propanul, răspunse acesta.

— O să-l luăm. Şi ne poţi ajuta să ne ocupăm de ăia doi, dacă vrei.

— Pe bune că vreau. Curvetele ăla – scuze, Big Jim – crevetele ăla de Bushey merită o pedeapsă.

— O s-o primească. Vineri după-amiază. Vezi să nu-ţi faci program.

Big Jim se simţea din nou bine, cu inima bătându-i rar şi regulat în piept, fără nici cea mai mică grabă sau ezitare. Iar asta era bine, fiindcă erau atâtea de făcut, începând cu mobilizarea din aceeaşi seară a poliţiei, la Food City: locul cel mai potrivit în care să-i înveţe pe nişte poliţişti noi importanţa ordinii. Serios, nimic nu se compara cu teatrul unei distrugeri, pentru a-i face pe oameni să-şi urmeze conducătorul.

Dădu să iasă din cameră, apoi se întoarse şi-şi sărută pe obraz fiul adormit. Poate va fi nevoie să se debaraseze de el, dar deocamdată asta putea să mai aştepte.

16

Se lasă iar noaptea peste orăşelul Chester’s Mill; o nouă noapte sub Dom. Noi, însă, n-avem parte de odihnă; trebuie să asistăm la două întruniri, şi ar mai trebui şi să ne ocupăm de Horace, câinele corgi, înainte de a adormi. În noaptea asta, Horace îi ţine companie lui Andrea Grinnell şi, cu toate că pe moment trage de timp, n-a uitat de popcornul dintre canapea şi perete.

Aşa că hai să mergem, împreună, în timp ce seara se întinde pe cer ca un pacient adormit cu eter, întins pe masă. Hai să pornim în timp ce primele stele decolorate încep să se arate sus. Acesta este singurul stat, dintr-o zonă de patru state, unde sunt stele în noaptea asta. Ploaia s-a răspândit peste tot nordul Noii Anglii, iar telespectatorii emisiunilor prin cablu vor beneficia curând de nişte remarcabile fotografii din satelit arătând o spărtură în nori care imită perfect forma de şosetă a oraşului Chester’s Mill. Aici, stelele strălucesc, dar acum sunt murdare, fiindcă şi Domul s-a murdărit.

Averse abundente cad în Tarker’s Mills şi în partea din Castle Rock cunoscută ca The View. Metorologul de la CNN, Reynolds Wolf (nicio legătură cu Wolfie al lui Rose Twitchell), spune că, deşi nimeni încă nu poate fi complet sigur, pare foarte probabil ca frontul atmosferic de la vest să împingă norii în peretele apusean al Domului, storcându-i ca pe nişte bureţi, înainte de a apuca să alunece spre nord şi sud. Îl declară „un fenomen fascinant”.

Suzane Malveaux, prezentatoarea, îl întreabă cum s-ar putea prezenta vremea pe termen lung sub Dom, dacă această criză continuă.

— Excelentă întrebare, Suzanne, răspunde Reynolds Wolf. Tot ce ştim sigur e că-n Chester’s Mill nu cade în seara asta nicio picătură de ploaie, deşi suprafaţa Domului este destul de permeabilă pentru ca puţină umezeală să se poată infiltra prin ea, acolo unde aversele sunt mai abundente. Meteorologii de la NOAA îmi spun că prognoza pe termen lung a precipitaţiilor sub Dom nu e deloc pozitivă. Şi ştim că principalul curs de apă, râul Prestile, a secat aproape complet.

Zâmbeşte, arătându-şi dantura splendid de telegenică.

— Slavă Domnului pentru fântânile arteziene!

— Chiar aşa, Reynolds, spune Suzanne, după care pe micile ecrane din America apare şopârla gekko Geico.

De-ajuns cu ştirile prin cablu; să plutim pe anumite străzi aproape pustii, pe lângă biserica Congo şi casa parohială (întâlnirea de-acolo încă n-a început, dar Piper a umplut urna mare de cafea, iar Julia face sendvişuri la lumina unei lămpi Coleman care sfârâie), pe lângă casa McCain, înconjurată trist de panglicile galbene ale poliţiei, pe Town Common Hill şi pe lângă Primărie, unde îngrijitorul Al Timmons şi doi prieteni fac curăţenie şi dichisesc locul pentru reuniunea orăşenească specială de mâine seară, pe lângă War Memorial Plaza, unde stă etern de veghe statuia lui Lucien Calvert (străbunicul lui Norrie; dar pe-asta probabil nu e nevoie s-o mai precizez).

Ne vom opri un moment să vedem ce mai fac Barbie şi Rusty, bine? Nu e greu deloc s-ajungem la subsol; în camera de pregătire sunt doar trei poliţişti, iar Stacey Moggin, care stă la birou, doarme cu capul pe braţ. Restul poliţiei e la Food City, ascultând ultimul discurs al lui Big Jim, dar şi dac-ar fi cu toţii aici tot n-ar conta, fiindcă suntem invizibili. N-ar simţi decât o adiere slabă, când plutim pe lângă ei.

În Cuibar nu-s prea multe de văzut, fiindcă şi speranţa e la fel de invizibilă ca noi. Cei doi arestaţi nu au altceva de făcut decât să aştepte până mâine noapte şi să spere că va ieşi aşa cum vor ei. Pe Rusty îl doare mâna, dar nu atât de rău pe cât