se aştepta şi nici nu-i atât de umflată cum se temuse. De asemenea, Stacey Moggin, Dumnezeu să-i binecuvânteze inima, i-a strecurat două tablete de Excedrină, pe la cinci după-amiază.

Deocamdată, aceşti doi oameni – eroii noştri, cred – stau aşezaţi pe paturi şi joacă Douăzeci de întrebări. E rândul lui Rusty să ghicească.

— Animal, plantă sau mineral? întreabă el.

— Niciuna, răspunde Barbie.

— Cum să nu fie niciuna? Trebuie să fie una dintre ele.

— Ei bine, nu e, insistă Barbie, cu gândul la Tat Ştrumf.

— Faci mişto de mine.

— Nici vorbă.

— N-are cum altfel.

— Nu mai face mofturi şi nu mai începe cu-ntrebările.

— Pot să cer un indiciu?

— Nu. Ăsta-i primul răspuns. Mai ai nouăşpe.

— Stai naibii o clipă! Nu e corect.

Îi vom lăsa să suporte cum pot povara următoarelor douăzeci şi patru de ore, bine? Hai să mergem pe lângă mormanul de cenuşă, caldă şi acum, care-a fost redacţia Democratului (şi, din păcate, nu mai serveşte „Orăşelul care arată ca o gheată”), pe lângă Sanders Hometown Drug (carbonizat, dar încă în picioare, deşi Andy Sanders nu va mai intra niciodată pe uşile acelea) pe lângă librărie şi Maison des Fleurs a lui LeClerc, unde acum toate florile au murit sau sunt pe moarte. Să trecem pe sub semaforul stins de la intersecţia Şoselelor 119 şi 117 (îl atingem; se clatină uşor, apoi rămâne iar nemişcat) şi traversăm parcarea de la Food City. Suntem la fel de tăcuţi ca respiraţia unui copil care doarme.

Vitrinele cele mari ale supermarketului au fost acoperite cu placaj rechiziţionat de la cherestegeria lui Tabby Morrell, iar cea mai mare parte din mizeria de pe jos a fost ştearsă de Jack Cale şi Ernie Calvert, dar înăuntru continuă să domnească haosul, cu tot felul de cutii şi alimente împrăştiate pân-la dracu-n praznic. Mărfurile rămase (adică, acelea care n-au fost duse în diverse cămări din oraş, sau depozitate în depoul auto din spatele departamentului de poliţie) zac claie peste grămadă pe rafturi. Coolerul de răcoritoare, cel de bere şi congelatorul pentru îngheţată sunt sparte. Miroase puternic a vin vărsat. Tot acest haos al resturilor este exact ceea ce vrea Big Jim să vadă noul său efectiv de agenţi – îngrozitor de tineri, în majoritate. Vrea să-şi dea seama că tot oraşul ar putea să arate la fel şi e destul de perspicace ca să priceapă că nu e nevoie s-o spună cu glas tare. Vor înţelege ei care este ideea: aşa se-ntâmplă când păstorul nu-şi face datoria, iar turma o ia razna.

E nevoie să-i ascultăm cuvântarea? Nuuu… Îl vom asculta pe Big Jim mâine seară, şi atâta ar trebui să ne-ajungă. În plus, ştim cu toţii cum merge; cele mai mari două specialităţi ale Americii sunt demagogia şi rock and roll-ul, şi le-am auzit din belşug pe amândouă.

Totuşi, ar fi bine să examinăm puţin feţele ascultătorilor, înainte de a merge mai departe. Să observăm cât sunt de captivaţi, apoi să ne amintim că mulţi dintre ei (Carter Thibodeau, Mickey Wardlaw şi Todd Wendlestat, ca să numim numai trei) sunt nişte scandalagii care nu erau în stare să stea o singură săptămână de şcoală fără să fie pedepsiţi cu detenţia pentru tulburarea orelor sau încăierări la toaletă. Rennie, însă, i-a hipnotizat. Niciodată n-a fost prea grozav în relaţiile personale, dar când se află în faţa unei mulţimi… rowdy-dow şi-un hot-cha-cba, cum spunea bătrânul Clayton Brassey, pe vremea când îi mai funcţionau câţiva neuroni. Big Jim le vorbeşte despre „linia albastră subţire” şi „mândria de a sta alături de colegii agenţi” şi „cât se bazează pe voi oraşul ăsta”. Şi despre alte chestii. Chestii din-alea bune, care nu-şi pierd niciodată farmecul.

Apoi, Big Jim trece la Barbie. Le spune că prietenii lui Barbie se află încă în libertate, semănând discordia şi punând la cale şi alte răzvrătiri, în scopurile lor malefice. Coborând glasul, adaugă:

— Vor încerca să mă discrediteze. Minciunile pe care le vor spune nu au niciun temei.

Un mârâit de nemulţumire îi salută aceste cuvinte.

— Veţi asculta minciunile? Îi veţi lăsa să mă discrediteze? Veţi permite ca acest oraş să meargă mai departe fără un conducător puternic, în vremurile când are cea mai mare nevoie?

Răspunsul, desigur, e un răsunător:

— NUUUI

Şi, cu toate că Big Jim continuă (la fel ca majoritatea politicienilor, ştie că nu ajunge să poleieşti crinul, trebuie să-l vopseşti de-a binelea), acum îl putem lăsa în pace.

S-o luăm pe aceste străzi pustii care duc spre biserica Congo. Şi, iată! Uite pe cineva cu care putem merge împreună: o fată de treisprezece ani, în blugi decoloraţi şi cu un tricou de şcoală veche al echipei de skateboard Winged Ripper. Expresia îmbufnată şi dură, cu buzele strânse, care-o aduce pe maică-sa la exasperare, a dispărut în seara asta de pe faţa lui Norrie Calvert. I-a luat locul o mirare care-o face să arate ca la opt ani, nu cu mult timp în urmă. Îi urmărim privirea şi vedem o lună plină care se înalţă din nori, imensă, la răsărit. Are culoarea şi forma unui grapefruit roz, proaspăt tăiat.

— O… Doamne… Dumnezeule… şopteşte Norrie.

Şi-a apăsat pumnul strâns între bobocii mici ai sânilor, privind monstrul acela lunar trandafiriu. Apoi porneşte mai departe, nu atât de uimită încât să nu se uite din când în când în jurul ei ca să se asigure că n-o vede nimeni. O face la ordinul Lindei Everett: trebuie să vină singuri, să nu atragă atenţia şi să aibă grijă să nu fie urmăriţi.

— Nu e o joacă, le-a spus Linda; pe Norrie a impresionat-o mai mult faţa ei încordată şi palidă decât cuvintele. Dacă ne prinde cineva, n-o să pierdem doar puncte sau tururi. Înţelegeţi ce vă zic?

— Pot să merg cu Joe? a întrebat doamna McClatchey, care era aproape la fel de palidă ca soţia lui Rusty.

Doamna Everett a clătinat din cap:

— N-ar fi indicat.

Iar asta a impresionat-o pe Norrie cel mai mult. Nu, nu era un joc; putea fi chiar o chestiune de viaţă şi de moarte.

Ah, dar iată biserica, şi casa parohială, cuibărită lângă ea. Norrie vede lumina albă a lămpilor Coleman venind din spate, unde trebuie să fie bucătăria. Curând va fi înăuntru, scăpând