La asta se gândeşte, când o umbră se desprinde din întuneric şi o ia de braţ.

17

Slavă Domnului, Norrie fu prea surprinsă ca să ţipe; pentru că, atunci când luna trandafirie lumină chipul omului care o acostase, văzu că era Romeo Burpee.

— Am făcut pe mine de frică, şopti ea.

— Scuze. Eu doar stăteam de pază.

Rommie îi dădu drumul, privind în jur.

— Unde ţi-s boyfrienzii?

La auzul acestui cuvânt, Norrie zâmbi.

— Nu-ş. Era vorba să venim fiecare singur, şi nu pe acelaşi drum. Aşa a zis doamna Everett.

Se uită în josul pantei.

— Cred că acuma vine mama lui Joey. Să intrăm în casă.

Porniră spre lumina felinarelor. Uşa interioară a casei parohiale era deschisă. Rommie bătu încet în latura plasei de ţânţari, anunţând:

— Rommie Burpee şi o prietenă. Dacă e vreo parolă, n-o ştim. Piper Libby deschise uşa şi-i lăsă să intre. O privi curioasă pe Norrie.

— Tu cine eşti?

— Al naibii să fiu dacă asta nu-i nepoată-mea, spuse Ernie, intrând în cameră; ţinea un pahar de limonadă în mână şi avea un zâmbet pe faţă. Vino-aici, fato! Mi-a fost dor de tine.

Norrie îl îmbrăţişă strâns şi-l sărută, aşa cum o învăţase mama ei. Nu se aşteptase să aplice acele instrucţiuni atât de curând, dar se bucura s-o facă. Iar lui putea să-i spună adevărul care nici sub tortură n-ar fi putut să-i fie smuls de pe buze, în faţa băieţilor cu care umbla.

— Bunule, mi-e aşa de frică…

— La toţi ne e, dulceaţă.

O strânse şi mai tare, apoi se uită la ea.

— Nu ştiu ce cauţi aici, dar acum, că tot ai venit, ce-ai zice de-o limonadă?

Norrie, care văzuse urna, răspunse:

— Prefer o cafea.

— Şi eu, spuse Piper. O-ncărcasem cu de toate şi eram gata s-o fac, când mi-am amintit că n-avem curent.

Scutură puţin din cap, ca pentru a şi-l limpezi.

— Mă tot izbeşte, în cele mai diferite moduri.

Se auzi o nouă bătaie în uşă şi apăru Lissa Jamieson, îmbujorată.

— Mi-am băgat bicicleta în garaj, reverendă Libby. Sper că e-n regulă.

— Perfect. Şi dacă tot ne angajăm aici într-o conspiraţie criminală – cum ar susţine, fără îndoială, Rennie şi Randolph – mai bine zi-mi Piper.

18

Veniseră cu toţii mai devreme, iar Piper Libby chemă la ordine Comitetul Revoluţionar din Chester’s Mill imediat după ora nouă. Ceea ce o impresionase din primul moment era inegalitatea diviziunii sexuale: opt femei şi doar patru bărbaţi. Dintre cei patru bărbaţi, unul era trecut de vârsta pensionării, iar doi nu erau nici măcar atât de maturi încât să poată intra singuri la un film interzis sub 16 ani. Trebuia să-şi reamintească mereu că o sută de armate de gherilă din diverse părţi ale lumii puseseră arme în mâinile unor femei şi copii nu cu mult mai în vârstă decât cei prezenţi acolo în seara aceea. Asta nu era tocmai în regulă, dar uneori lucrurile care erau în regulă şi cele care erau necesare intrau în conflict.

— V-aş ruga să ne plecăm capetele pentru un minut, propuse Piper. N-am să rostesc nicio rugăciune, fiindcă nu mai sunt sigură cu cine anume vorbesc când fac aşa ceva. Dar poate veţi dori să-i spuneţi un cuvânt lui Dumnezeu, aşa cum îl înţelegeţi voi, pentru că în seara asta avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem obţine.

Se conformară. Unii încă-şi mai ţineau capetele în piept şi ochii închişi, când Piper înălţă ochii, ca să-i privească: două poliţiste recent concediate, un manager de supermarket pensionat, o ziaristă care nu mai avea ziar, o bibliotecară, patroana restaurantului local, o văduvă-a-Domului care nu mai contenea să-şi răsucească verigheta pe deget, magnatul magazinului universal din oraş şi trei copii cu chipuri neobişnuit de solemne care stăteau înghesuiţi unul lângă altul pe canapea.

— OK, amin, spuse ea. Las şedinţa în seama lui Jackie Wettington, care ştie ce face.

— Cred că eşti prea optimistă, replică Jackie. Ca să nu mai spun şi că te cam repezi. Fiindcă eu îi voi preda ştafeta lui Joe McClatchey.

Joe o privi surprins.

— Mie?

— Dar, înainte să înceapă, continuă ea, le voi cere prietenilor lui să stea de strajă. Norrie în faţă, iar Benny în spate.

Le văzu expresiile nemulţumite şi ridică o mână ca să prevină orice proteste.

— Ăsta nu-i un pretext ca să vă dau afară din cameră – e foarte important. Nu mai e nevoie să vă spun că n-ar fi bine deloc dacă actuala putere ne-ar surprinde în plină consfătuire. Voi doi sunteţi cei mai mici. Găsiţi-vă nişte locuri întunecoase şi ascundeţi-vă acolo. Dacă vedeţi că vine cineva care vi se pare suspect sau oricare dintre maşinile de poliţie din oraş, bateţi din palme aşa…

Bătu o dată, apoi de două ori, şi încă o dată.

— Vi se va spune şi vouă tot ce s-a vorbit aici, mai târziu, vă promit. Noua ordine de zi presupune adunarea la un loc a tuturor informaţiilor, fără niciun secret.

După ce Norrie şi Benny ieşiră din casă, Jackie se întoarse spre Joe.

— Cutia aia despre care i-ai spus Lindei… Povesteşte-le tuturor. De la început, te rog.

Joe se ridică în picioare şi relată totul, ca şi cum ar fi spus o lecţie la şcoală.

— Şi pe urmă, ne-am întors în oraş, încheie el. Iar jigodia aia de Rennie a pus ca Rusty să fie arestat.

Îşi şterse fruntea de sudoare şi se aşeză la loc pe canapea.

Claire îl cuprinse de umeri.

— Joe zice că Rennie nu trebuie să afle despre cutie, completă ea. Crede că ar putea dori s-o menţină în funcţiune, în loc de a încerca s-o închidă sau s-o distrugă.

— S-ar putea să aibă dreptate, confirmă Jackie. Aşadar, cel mai important secret al nostru se referă la existenţa ei şi locul unde se află.

— Nu ştiu… interveni Joe.

— Ce anume? îl întrebă Julia. Crezi că ar fi mai bine să afle?

— Poate… Într-un fel… Trebuie să mă mai gândesc.

Jackie îl lăsă în pace şi continuă:

— Iată şi al doilea punct de pe ordinea de zi. Vreau să încercăm să-i scoatem pe Barbie şi Rusty din închisoare. Mâine seară, în timpul marii adunări a oraşului. Barbie e omul desemnat de Preşedinte ca să preia administraţia locală…

— Oricine, numai Rennie nu, mârâi Ernie. Ticălosul ăla incompetent crede că burgul ăsta e