— La un lucru ştiu că se pricepe, preciză Linda: să provoace probleme când e în interesul lui. Revolta pentru mâncare şi incendierea redacţiei… Cred că amândouă s-au făcut la ordinele lui.

— Sigur că da, îi dădu dreptate Jackie. Orice om care e-n stare să-şi omoare propriul pastor…

Rose se holbă la ea.

— Adică vrei să spui că Rennie l-a omorât pe Coggins?

Jackie le povesti despre examenul medical din subsolul salonului de pompe funebre Bowie şi semnele de pe faţa lui Coggins, care se potriveau cu mingea de baseball din aur pe care Rusty o văzuse în biroul lui Rennie. O ascultară cu deznădejde, dar cu încredere.

— Şi pe fete? întrebă Lissa Jamieson, cu voce mică, îngrozită.

— Pe-asta aş pune-o în seama fiului său, replică prompt Jackie. Iar acele crime probabil că nici nu erau legate de maşinaţiile politice ale lui Big Jim. Azi-dimineaţă, Junior a leşinat pe stradă. Întâmplător, chiar în faţa casei McCain, unde fuseseră găsite cadavrele. De el însuşi.

— Ce coincidenţă, remarcă Ernie.

— Acum e-n spital. Ginny Tomlinson zice că are, aproape sigur, o tumoră pe creier. Ceea ce poate cauza ieşiri violente.

— O echipă de ucigaşi, tată şi fiu?

Claire îl strângea pe Joe cu braţul mai tare ca oricând.

— Nu tocmai o echipă, preciză Jackie. Să zicem că au aceeaşi tip de comportament, ceva genetic, care se manifestă violent sub tensiune.

— Dar, interveni Linda, prezenţa tuturor cadavrelor în acelaşi loc sugerează cu tărie că, dacă au fost doi ucigaşi, au acţionat împreună. Ideea e că soţul meu şi Dale Barbara sunt aproape sigur prizonierii unui asasin care se foloseşte de ei ca să inventeze o ditamai teoria conspiraţiei. Singurul motiv pentru care n-au fost deja omorâţi, în arest, e că Rennie vrea să-i dea ca exemplu. Vrea să fie executaţi în public.

Un moment, faţa i se crispă, în timp ce încerca să-şi stăpânească lacrimile.

— Nu-mi vine să cred că a ajuns atât de departe, spuse Lissa, răsucindu-şi simbolul ankh de la gât. E un comerciant de maşini vechi, pentru numele lui Dumnezeu.

Nimeni nu comentă.

— Ascultaţi, reluă Jackie, când tăcerea începu să se prelungească. Spunându-vă ce anume vrem să facem, Linda şi cu mine, am dat naştere unei adevărate conspiraţii. Voi supune la vot. Dacă vreţi să luaţi parte la ea, ridicaţi mâna. Cei care nu ridică mâna pot pleca, sub promisiunea că nu vor da din gură despre cele discutate. Ceea ce oricum n-ar fi bine să faceţi; dacă nu spuneţi nimănui cine-a fost aici şi ce s-a vorbit, nu va fi nevoie să explicaţi cum aţi aflat. E un lucru foarte periculos. S-ar putea s-ajungem la puşcărie sau chiar mai rău. Deci ia să vedem mâinile. Cine vrea să rămână?

Joe ridică primul mâna, dar nici Piper, Julia, Rose şi Ernie Calvert nu întârziară prea mult. Apoi, Linda şi Rommie ridicară mâinile în acelaşi timp. Lissa o privi pe Claire McClatchey. Oftând, Claire dădu din cap. Cele două femei ridicară şi ele mâinile.

— Aşa, mamă! o felicită Joe.

— Dacă-i spui vreodată lui taică-tău în ce te-am lăsat să te bagi, îl avertiză ea, nu va fi nevoie de James Rennie să te execute – cu mâna mea am s-o fac!

19

— Linda nu poate intra în secţia de poliţie după ei, îi spuse Rommie lui Jackie.

— Atunci, cine?

— Tu şi cu mine, scumpo. Linda va fi la marea întrunire. Unde vreo şase până la opt sute de oameni vor putea depune mărturie că au văzut-o.

— De ce nu pot şi eu să mă duc? întrebă Linda. Ăla pe care l-au arestat e soţul meu.

— Tocmai de-asta, răspunse Julia simplu.

— Cum vrei să procedaţi? o întrebă Rommie pe Jackie.

— Păi, propun să purtăm măşti…

— I-auzi! o întrerupse Rose, făcând o mutră. Toţi râseră.

— Avem noroc, spuse Rommie. Mi-au rămas la magazin câteva măşti de Halloween grozave.

— Eu cred c-am să fiu Mica Sirenă, propuse Jackie, uşor nostalgică.

Îşi dădu seama că toţi se uitau la ea şi roşi.

— Sau mai văd eu… În orice caz, vom avea nevoie de pistoale. Eu mai am unul în plus acasă – un Beretta. Tu ai ceva, Rommie?

— Am pus deoparte câteva puşti şi carabine, în seiful magazinului. Cel puţin una are lunetă. N-am să spun că m-am aşteptat la aşa ceva, da’ la ceva tot m-am aşteptat.

Joe interveni şi el:

— O s-aveţi nevoie şi de o maşină. Şi nu furgonul dumitale, Rommie, fiindcă pe ăla-l ştie toată lumea.

— Am eu o idee, spuse Ernie. Haideţi să luăm ceva din curtea de maşini vechi a lui Jim Rennie. Are vreo şase furgoane telefonice cu multe mile la bord, pe care le-a luat în primăvara trecută. Sunt în spate. Dacă folosim o maşină de-ale lui ar fi, cum îi zice… „justiţie poetică”.

— Şi cum anume ai să faci rost de cheie? se interesă Rommie. Pătrunzi în biroul lui de-acolo?

— Dacă maşina pe care-o alegem n-are aprindere electronică, pot s-o aranjez, răspunse Ernie – apoi, fixându-l pe Joe cu o privire încruntată, adăugă: aş prefera ca nepoatei mele să nu-i spui asta, tinere.

Joe mimă un fermoar tras peste buze, făcându-i iar pe toţi să râdă.

— Adunarea specială a oraşului e programată să înceapă mâine seară, la şapte, continuă Jackie. Dacă intrăm în secţia de poliţie pe la opt…

— Se poate şi mai bine, spuse Linda. Dacă tot trebuie să mă duc la nenorocita aia de întrunire, măcar să folosească la ceva. O să port o rochie cu buzunare mari şi-mi iau la mine walkie-talkie-ul de la poliţie – pe al doilea, cel care a rămas în maşina mea personală. Voi doi să fiţi în furgon, gata de plecare.

În cameră, tensiunea creştea treptat; o simţeau cu toţii. Treaba începea să devină serioasă.

— La rampa de încărcare din spatele magazinului meu, spuse Rommie. Ascunşi vederii.

— Odată ce Rennie se va ambala cu discursul, adăugă Linda, am să vă dau trei apeluri prin radio. Va fi semnalul ca să porniţi.

— Câte maşini de poliţie vor fi la secţie? vru să ştie Linda.

— Poate reuşeşti să afli de la Stacey Moggin, îi răspunse Jackie. Oricum, multe n-au să fie. Ce să caute acolo? Din câte ştie Big Jim, nu există adevăraţi „prieteni ai lui Barbie” –