obosit atât de tare şi nu te simţi în toată firea. De altfel, sunt hotărâtă irevocabil să-l las să intre chiar acum pe acest om suspect, despre care Mavriki Nikolaevici s-a exprimat nu tocmai potrivit; că el nu poate fi admis. Mai ales Liza n-ar mai avea de făcut nimic aici. Apropie-te de mine, Liza, sufletul meu, şi îngăduie-mi să te mai sărut o dată.

  Liza traversă încăperea şi se opri în tăcere în faţa Varvarei Petrovna. Aceasta o sărută, o prinse de mâini, o îndepărtă puţin de ea şi o privi înduioşată, apoi o binecuvântă cu semnul crucii şi iar o sărută.

  — Aşadar, adio, Liza (în glasul Varvarei Petrovna se simţiră accente de lacrimi), crede-mă, n-am să încetez să te iubesc, orice ţi-ar hărăzi soarta de aici înainte… Dumnezeu să te aibă în paza lui. Întotdeauna am binecuvântat mâna lui dreaptă…

  Ar fi vrut se pare să mai adauge ceva, dar, stăpânindu-se, tăcu. Liza porni spre locul ei, tot aşa tăcută şi absorbită de gânduri, şi deodată se întoarse oprindu-se în faţa maică-sii.

  — Mamă, eu nu plec încă, mai rămân puţin la tanti, zise ea cu glas scăzut, dar în tonul potolit cu care rostise aceste cuvinte răsună o hotărâre dură ca fierul.

  — Dumnezeule mare, dar ce înseamnă asta! strigă Praskovia Ivanovna, plesnind neputincioasă din palme. Dar Liza nu răspunse nimic, ca şi cum n-ar fi auzit-o: ea se aşeză la locul ei în colţ şi îşi aţinti privirea undeva în gol.

  O expresie de triumf şi de orgoliu licări pe chipul Varvarei Petrovna.

  — Mavriki Nikolaevici, m-ai îndatora mult dacă mi-ai accepta rugămintea să te duci personal să-ţi arunci ochii pe individul care aşteaptă acolo jos; şi dacă există măcar o posibilitate oarecare de a fi admis, adu-l aici.

  Mavriki Nikolaevici se înclină şi părăsi salonul. Peste un minut se întoarse urmat de domnul Lebeadkin.

  IV.

  Am mai avut prilejul să vorbesc despre înfăţişarea acestui domn: un om înalt, voinic, cu părul creţ, în vârstă de vreo patruzeci de ani, cu faţa roşie-vânătă, puţin tumefiată; cu obrajii flasci ce tresăreau la orice mişcare; cu nişte ochi mici, injectaţi şi uneori destul de şireţi; cu mustăţi, favoriţi şi cu mărul lui Adam cărnos ameninţând să devină tot mai proeminent, de un aspect destul de neplăcut. Cel mai mult surprindea însă în înfăţişarea lui faptul de a fi apărut acum în frac şi cu cămaşă curată. „Există oameni în ţinuta cărora lenjeria curată constituie aproape o necuviinţă”, obiectase Liputin la remarca amicală a lui Stepan Trofimovici, când acesta îi reproşase odată în glumă neglijenţa vestimentară. Căpitanul avea şi mănuşi negre, nou-nouţe, din care pe cea dreaptă, încă neprobată niciodată, o ţinea în mâna stângă, iar cea stângă, trasă probabil cu greu, fără să se poată încheia, îi acoperea pe jumătate laba lui imensă, în care mai ţinea şi o pălărie rotundă cu luciu, absolut nouă, cumpărată probabil recent de tot şi folosită pentru prima oară. Aşadar „fracul dragostei” despre care îi strigase ieri lui Şatov exista în realitate. Toate acestea, adică fracul şi lenjeria, fuseseră pregătite (după cum am aflat mai târziu) la îndemnul lui Liputin, pentru nişte scopuri misterioase. Nu încăpea nici o îndoială că şi sosirea lui de acum (într-un cupeu de piaţă) fusese sugerată tot de altcineva; el singur nu s-ar fi gândit s-o facă, şi nici să se îmbrace, să se pregătească şi să se hotărască în vreo patruzeci de minute, presupunându-se chiar că scena de pe treptele catedralei ajunsese la cunoştinţa lui imediat. Nu era beat, dar se afla în acea stare de mahmureală grea a omului care abia s-a trezit după multe zile de beţie continuă. Părea că este de ajuns să-l clatine cineva uşurel de umăr ca să se ameţească îndată.

  Îşi luase o alură degajată la intrarea în salon, dar avu ghinionul să se poticnească chiar în uşă în covor. Maria Timofeevna pufni în râs cu mare haz. El îi aruncă o privire fioroasă şi brusc porni înainte, făcând câţiva paşi spre Varvara Petrovna.

  — Am venit, doamnă… tună el cu glasul lui de trompetă.

  — Fii amabil, domnul meu, se îndreptă Varvara Petrovna în fotoliu, şi ia loc acum pe scaun. Te voi auzi şi de acolo; de altfel, îmi va fi comod şi să te privesc.

  Căpitanul se opri cu privirea tâmpă aţintită înainte, dar se întoarse imediat pe loc şi se aşeză pe scaunul indicat, chiar lângă uşă. Faţa lui trăda acum o mare nesiguranţă; în acelaşi timp un anumit aer de insolenţă şi un fel de iritabilitate constantă se manifestau vizibil în expresia trăsăturilor lui. O frică teribilă pusese stăpânire pe el, era evident, dar se simţea atins şi în amorul propriu; şi se putea lesne ghici că sub impulsul amorului propriu iritat ar fi în stare să comită, la ocazie, cu toată frica ce-l stăpânea, orice act de impertinenţă. Părea că se teme de orice mişcare a corpului său mătăhălos. Se ştie că principala suferinţă a unor asemenea personaje, nimerite printr-o întâmplare oarecare într-o societate de condiţie bună, sunt propriile lor mâini şi conştiinţa de fiecare moment că nu ştiu ce să facă cu ele. Căpitanul rămase nemişcat pe scaunul său, cu pălăria şi mănuşile în mână şi cu privirea aţintită pe chipul sever al Varvarei Petrovna. Ar fi vrut poate să se uite mai atent în jurul său, dar nu se hotăra deocamdată. Maria Timofeevna, găsind probabil din nou că figura lui pare foarte caraghioasă, izbucni în hohote de râs, dar el continua să rămână imobil. Fără nici o milă, îndelung, un minut întreg poate, Varvara Petrovna îl ţinu astfel în această poziţie, examinându-l neîndurător.

  — Înainte de toate, permite-ne să-ţi cunoaştem numele de la dumneata personal, rosti ea tărăgănat şi grav.

  — Căpitanul Lebeadkin, tună căpitanul. Am venit, doamnă… dădu el să iasă din încremenire, schiţând o mişcare uşoară.

  — Dă-mi voie! îl opri iar Varvara Petrovna. Această nefericită persoană, care mi-a trezit atâta interes,