mele cum că domnul Lebeadkin ar fi spus în public că nu i-am predat întreaga sumă; dar eu nu pricep despre ce anume poate fi vorba. Mi s-au încredinţat în total trei sute de ruble şi i-am transmis trei sute de ruble.

  Daria Pavlovna părea că se liniştise aproape complet. Şi în general se cuvine să remarc: era şi greu s-o uluieşti cu ceva pentru mult timp pe această fată, s-o scoţi din apele ei, oricare ar fi fost starea ei sufletească. Toate răspunsurile ei şi le formulă cumpănit, fără grabă, răspunzând imediat clar şi precis la fiecare întrebare, cu voce calmă, egală, fără urmă din emoţia iniţială cauzată de neprevăzut şi fără să se fi încurcat cât de cât, ceea ce ar fi constituit poate o dovadă că simte o oarecare vină. Privirea Varvarei Petrovna n-o părăsi nici o clipă în tot timpul cât vorbi. Varvara Petrovna reflectă un minut.

  — Ei bine, rosti ea în sfârşit cu toată fermitatea, evident adresându-li-se celor de faţă, deşi o privea numai pe Daşa, dacă Nikolai Vsevolodovici nu s-a adresat cu această însărcinare a lui nici chiar mie, ci te-a rugat pe tine, înseamnă, desigur, că avea motivele lui să procedeze astfel. Nu mă consider îndreptăţită să caut a le afla, de vreme ce ele trebuie să constituie şi faţă de mine un secret. Dar singurul fapt că tu eşti amestecată în această chestiune îmi dă liniştea desăvârşită în privinţa acestor motive, să ştii acest lucru, Daria, înainte de toate. Gândeşte-te însă, draga mea, având cugetul absolut curat ai fi putut totuşi, necunoscând viaţa, să faci vreo imprudenţă; şi ai făcut-o luând asupra ta sarcina contactului cu un ticălos. Zvonurile răspândite de acest om mizerabil confirmă că ai făcut o greşeală. Voi avea eu grijă să aflu ce hram poartă acest domn şi ca ocrotitoare a ta voi şti să te apăr. Iar acum e timpul să punem capăt la toate astea.

  — Cel mai bine ar fi, când va veni el, interveni deodată Maria Timofeevna, aplecându-se înainte în fotoliul ei, să-l trimiteţi în odăile slugilor. Lăsaţi-l să bată acolo cărţile cu lacheii, iar noi vom rămâne aici să bem cafea. O ceaşcă de cafea s-ar putea încă să i se trimită, dar eu îl dispreţuiesc profund.

  Şi ea făcu un gest expresiv din cap.

  — Trebuie să punem capăt, repetă Varvara Petrovna, după ce-o ascultă cu multă atenţie pe Maria Timofeevna. Stepan Trofimovici, sună, te rog.

  Stepan Trofimovici apăsă pe sonerie şi deodată păşi înainte, cuprins de emoţie.

  — Dacă… dacă eu… bâigui el febril, roşindu-se, bâlbâindu-se şi întrerupându-se, dacă mi-a fost dat să aud cea mai dezgustătoare născocire sau, mai bine zis, calomnie, apoi… plin de indignare, enfin c’est un homme perdu et quelque chose comme un forçat évadé…

  Se întrerupse şi nu mai termină; Varvara Petrovna, îngustându-şi pleoapele, îl privi din cap până-n picioare. Intră ceremonios Aleksei Egorâci.

  — Cupeul, porunci Varvara Petrovna, iar tu, Aleksei Egorâci, pregăteşte-te s-o însoţeşti pe doamna Lebeadkina acasă, îţi va arăta ea singură unde.

  — De câtăva vreme domnul Lebeadkin o aşteaptă personal pe dumneaei jos şi a rugat stăruitor să fie anunţat, zise Aleksei Egorâci.

  — E cu neputinţă, Varvara Petrovna, se nelinişti deodată Mavriki Nikolaevici, care tăcuse tot timpul imperturbabil, făcând acum un pas înainte; dacă-mi îngăduiţi, nu este un om care să fie admis în societate, este… este… un om imposibil, Varvara Petrovna.

  — Mai aşteaptă, se adresă Varvara Petrovna către Aleksei Egorâci şi acesta se făcu iar nevăzut.

  — C’est un homme malhonnęte et je crois męme que c’est un forçat évadé ou quelque chose dans ce genre, murmură iar Stepan Trofimovici, roşind iar şi neterminându-şi vorba.

  — Liza, e timpul să plecăm, anunţă cu dezgust Praskovia Ivanovna şi se ridică de la locul ei. Părea că regretă acum faptul de a se fi recunoscut adineauri, când o cuprinsese frica, drept o proastă. În timp ce vorbea Daria Pavlovna, ea ascultase cu buzele strânse într-o expresie trufaşă. Dar cel mai mult m-a surprins înfăţişarea Lizavetei Nikolaevna, din clipa apariţiei Dariei Pavlovna; în ochii ei sclipiră ura şi dispreţul cel mai nedisimulat.

  — Mai aşteaptă un minut, Praskovia Ivanovna, te rog, o reţinu Varvara Petrovna cu acelaşi calm neverosimil. Fii amabilă şi ia loc puţin; am de gând să spun tot ce gândesc, iar pe tine te dor picioarele. Uite aşa, îţi mulţumesc. Adineauri mi-am pierdut cumpătul spunându-ţi câteva vorbe pripite, fii drăguţă şi iartă-mă; am procedat prosteşte şi cea dintâi regret, pentru că în toate îmi place dreptatea. Bineînţeles, şi tu, pierzându-ţi răbdarea, ai amintit despre o anonimă. Orice afirmaţie calomnioasă anonimă merită tot dispreţul, fie chiar şi pentru singurul fapt că nu este semnată. Dacă eşti de altă părere în privinţa aceasta, nu te invidiez. În orice caz, în locul tău nu m-aş fi ostenit să scot asemenea fiţuică murdară din buzunar, nu m-aş fi mânjit, iar tu te-ai mânjit. Întrucât însă chiar tu ai început discuţia despre acest lucru, vreau să-ţi spun că şi eu am primit acum şase zile o scrisoare anonimă, mai mult decât ridicolă. În această scrisoare un ticălos mă asigură că Nikolai Vsevolodovici a înnebunit şi că eu trebuie să mă feresc de o femeie şchioapă, care „va avea de jucat un mare rol în existenţa mea”, am reţinut bine această expresie. Chibzuind mai temeinic şi ştiind că Nikolai Vsevolodovici are foarte mulţi duşmani, am trimis să fie chemat un om de aici, unul dintre duşmanii lui ascunşi, cel mai răzbunător şi cel mai dezgustător dintre toţi duşmanii lui, şi din convorbirea cu el m-am convins imediat de provenienţa abjectă a scrisorii anonime. Dacă te-au deranjat din cauza mea şi pe tine, sărmana mea Praskovia Ivanovna, cu scrisori asemănătoare sau, cum te-ai exprimat, „ai fost bombardată”, fireşte eu cea dintâi regret faptul că am fost cauza, fără nici o vină din partea mea. Iată tot ce am vrut să-ţi spun ca o explicaţie. Cu regret constat că ai