— Cum ai spus? se porni iar pe ţipat mama, dar se potoli brusc sub privirea scânteietoare a fiicei sale.

  — Cum ai putut, mamă, să vorbeşti despre nu ştiu ce scandal? se aprinse toată la faţă Liza. Am venit singură, cu îngăduinţa Iuliei Mihailovna, pentru că mă interesa să aflu povestea acestei nefericite, ca să-i pot fi cumva de folos.

  — Povestea acestei nefericite!”, repetă lungind vorba şi cu un râs răutăcios Praskovia Ivanovna. Dar îţi şade bine ţie să te amesteci în asemenea „poveşti”? Ei bine, draga mea, ne-am săturat de despotismul dumitale! se întoarse ea furioasă către Varvara Petrovna. Se spune, nu ştiu dacă e adevărat sau nu, că muştruluieşti aici tot oraşul, dar se vede că ţi-a venit şi dumitale rândul!

  Varvara Petrovna şedea dreaptă şi încordată, ca săgeata gata să ţâşnească din arc. Timp de vreo zece secunde o fixă pe Praskovia Ivanovna cu o privire severă, neclintită.

  — Ei bine, mulţumeşte-i lui Dumnezeu, Praskovia, că toţi cei de faţă sunt oameni de-ai casei, rosti ea în sfârşit cu un calm rău-prevestitor, ai vorbit cam mult ce nu trebuie.

  — Eu, draga mea, nu am de ce să mă tem de părerea lumii, ca alţii; dumneata eşti aceea care sub masca mândriei tremuri în faţa părerii lumii. Iar faptul că toţi cei de faţă sunt oameni de-ai casei e spre binele dumitale; mai rău ar fi fost dacă auzeau străinii.

  — Te-ai făcut cumva mai deşteaptă în această săptămână?

  — Nu m-am făcut mai deşteaptă în această săptămână, dar se vede treaba că a ieşit la iveală adevărul în această săptămână.

  — Şi ce adevăr, mă rog, a ieşit la iveală în această săptămână? Ascultă, Praskovia Ivanovna, nu mă enerva, ci explică-te îndată, te rog omeneşte; ce fel de adevăr a ieşit la iveală şi ce vrei să spui prin asta?

  — Păi, iată-l, adevărul, e aici, pe acest fotoliu! arătă Praskovia Ivanovna, cu acea hotărâre disperată, care nu mai ţine seama de nici un fel de urmări şi este mânată numai de dorinţa de a lovi. Maria Timofeevna, care tot timpul o privea cu o curiozitate veselă, râse fericită la vederea degetului musafirei mânioase îndreptat spre dânsa şi se foi voioasă în fotoliu.

  — Doamne, Iisuse Hristoase, au înnebunit cu toţii sau ce e cu ei! exclamă Varvara Petrovna pălind brusc şi se sprijini de speteaza fotoliului.

  Pălise atât de tare, încât printre cei de faţă se produse o adevărată panică. Stepan Trofimovici se repezi spre dânsa cel dintâi, m-am apropiat şi eu; până şi Liza se ridică în picioare, dar rămase pe locul ei lângă fotoliu; mai mult decât toţi ceilalţi însă se sperie Praskovia Ivanovna: scoase un ţipăt, se ridică cum putu în picioare şi aproape că strigă cu un glas plângăreţ:

  — Măicuţă, Varvara Petrovna, iartă-mi nerozia răutăcioasă! Dar aduceţi careva un pahar cu apă!

  — Nu mai boci te rog, Praskovia Ivanovna, şi daţi-vă la o parte, domnilor, faceţi bine, nu e nevoie de apă! articulă Varvara Petrovna cu glasul ferm, deşi cam încet, şi cu buzele palide.

  — Măicuţă, continuă Praskovia Ivanovna liniştindu-se un pic, draga mea Varvara Petrovna, mă recunosc vinovată de cuvintele imprudente spuse, dar am fost enervată la culme de scrisorile acelea anonime, cu care sunt bombardată de nişte indivizi; să-ţi fi scris ţie, dacă au ceva de spus despre tine, dar eu am o fiică!

  Varvara Petrovna o privea mută, cu ochii larg deschişi, ascultând cu mirare. În aceeaşi clipă se deschise neauzit uşa laterală din colţ şi apăru Daria Pavlovna. Se opri cam nedumerită la vederea agitaţiei noastre şi-şi plimbă privirea prin salon. N-o observase probabil dintr-odată pe Maria Timofeevna, despre prezenţa căreia nu fusese prevenită. Stepan Trofimovici o zări cel dintâi, schiţă o mişcare precipitată, se înroşi, şi nu se ştie de ce anunţă cu glas tare: „Daria Pavlovna!”, încât dintr-odată toate privirile se întoarseră spre cea nou-venită.

  — E adevărat? E chiar Daria Pavlovna a dumneavoastră? exclamă Maria Timofeevna. Ei bine, Şatuşka, nu-ţi seamănă deloc surioara! Cum se poate ca fratele acesta al meu să spună unei fete atât de frumoase Daşka-iobaga!

  Daria Pavlovna între timp se apropiase de Varvara Petrovna; dar, surprinsă de exclamaţia Mariei Timofeevna, se întoarse brusc, rămânând nemişcată în faţa scaunului şi cu privirea aţintită asupra infirmei.

  — Stai jos, Daşa, zise Varvara Petrovna cu un calm ameninţător. Mai aproape, uite aşa; poţi s-o vezi şi stând pe scaun pe această femeie. O cunoşti?

  — N-am văzut-o niciodată, răspunse încet Daşa şi, după un timp de tăcere, adaugă: Este probabil sora bolnavă a unui domn Lebeadkin.

  — Şi eu, draga mea, tot pentru prima oară te-am văzut acum, deşi aş fi vrut mult să te cunosc, pentru că în fiecare gest al dumitale constat o bună-creştere, strigă cu înflăcărare Maria Timofeevna. Cât despre faptul că lacheul meu vorbeşte vrute şi nevrute, cine să-l creadă că i-ai luat banii tocmai dumneata, o persoană atât de bine-cunoscută şi atât de drăguţă? Pentru că dumneata eşti foarte, foarte, foarte drăguţă, ţi-o spun eu! încheie ea cu entuziasm, fluturându-şi mâna mică.

  — Înţelegi ceva?

  — Înţeleg totul…

  — Despre bani ai auzit?

  — Probabil e vorba despre aceiaşi bani pe care eu, la rugămintea lui Nikolai Vsevolodovici, încă din Elveţia, m-am angajat să-i transmit acestui domn Lebeadkin, fratele ei.

  Urmă o tăcere destul de lungă.

  — Nikolai Vsevolodovici te-a rugat personal să-i transmiţi?

  — Voia foarte mult să transmită aceşti bani, în total trei sute de ruble, domnului Lebeadkin. Dar fiindcă nu-i cunoştea adresa şi aflând că domnul Lebeadkin urmează să vină în oraşul nostru, m-a împuternicit să-i transmit eu, pentru cazul când domnul Lebeadkin într-adevăr ar sosi.

  — Ce fel de bani… au dispărut? Ai auzit ce a spus chiar acum această femeie?

  — În privinţa aceasta nu mai ştiu nimic; a ajuns la urechile