— Bine ai venit, Praskovia Ivanovna, fă-mi plăcerea şi ia loc, zise. Ştiam că o să vii.

  II.

  Pentru Praskovia Ivanovna această primire nu putea constitui o surpriză. Varvara Petrovna o trata totdeauna, încă din anii copilăriei, pe fosta ei colegă de pension destul de tiranic şi, sub masca prieteniei, aproape cu dispreţ. Dar în cazul de faţă situaţia era mult diferită. În ultimele zile raporturile dintre cele două case evoluau cu repeziciune spre o ruptură completă, după cum semnalam în treacăt mai înainte. Cauzele acestui început de ruptură erau deocamdată pentru Varvara Petrovna cam misterioase, şi de aceea şi mai jignitoare; esenţialul era însă că Praskovia Ivanovna apucase să adopte faţă de dânsa o atitudine neobişnuit de trufaşă. Varvara Petrovna se simţi bineînţeles atinsă în amorul ei propriu; între timp începuseră să ajungă la urechile ei nişte zvonuri stranii, care de asemenea o iritau în gradul cel mai înalt, şi mai ales prin caracterul lor confuz. Varvara Petrovna era o fire dreaptă şi de o francheţe fără cusur, semeaţă, dacă s-ar putea spune astfel. Detesta până la dezgust insinuările misterioase, acuzaţiile şi instigările din umbră şi totdeauna prefera un război pe faţă. În orice caz, de cinci zile cele două doamne nu se mai văzuseră; ultima vizită o făcuse Varvara Petrovna, care plecase de la „Drozdovoaia” contrariată şi ofensată. Aş putea susţine fără teamă de a greşi că Praskovia Ivanovna intrase acum cu naiva convingere că Varvara Petrovna, nu se ştie de ce, trebuia să se sperie de venirea ei; acest lucru i se citea pe expresia chipului. Dar şi pe Varvara Petrovna se pare că tocmai atunci o apucă demonul mândriei celei mai arogante, când abia-abia doar putea bănui că cineva ar crede că ea a fost umilită. Praskovia Ivanovna, asemenea majorităţii persoanelor cu firea slabă, care îngăduie timp îndelungat să fie ofensate fără a schiţa vreun protest, excela în pasiunea care o îndemna să atace la cea dintâi întorsătură favorabilă a împrejurărilor. E adevărat că în acest moment era cam bolnavă, stare în care devenea totdeauna mai irascibilă. Voi adăuga, în sfârşit, că noi, toţi cei prezenţi în salon, nu le-am fi putut stânjeni prea mult prin prezenţa noastră pe cele două prietene din copilărie, în cazul când între ele ar fi izbucnit o ceartă; eram consideraţi drept oameni ai casei, dacă nu chiar şi subordonaţi. Mi-am dat seama, şi nu fără teamă, de acest lucru imediat. Stepan Trofimovici, care nu se aşezase încă din momentul sosirii Varvarei Petrovna, se lăsă istovit pe un scaun şi cu disperare căuta să-mi surprindă privirea. Şatov se răsuci brusc pe locul lui şi mormăi ceva pe sub nas. Cred că voise să se ridice şi să plece. Liza se săltă uşor de pe scaun, dar se reaşeză imediat, neacordând nici o atenţie ţipătului mamei sale, nu din cauza „firii sale recalcitrante”, ci pentru că se afla evident sub puterea unei impresii puternice de cu totul altă natură. Privirea ei era aţintită acum undeva în gol, aproape absentă, încetând să-i mai acorde atenţie până şi Mariei Timofeevna.

  III

  — Uite, aici! arătă Praskovia Ivanovna un fotoliu de lângă masă şi se lăsă greoi în el, cu ajutorul lui Mavriki Nikolaevici. Nu m-aş fi aşezat la dumneata, draga mea, dacă nu m-ar fi necăjit picioarele! adăugă ea cu o voce gâfâită.

  Varvara Petrovna înălţă uşor capul, lipindu-şi degetele mâinii drepte de tâmpla dreaptă, cu un aer suferind, probabil din cauza durerii puternice pe care o simţea (tic douloureux).

  — Dar de ce, Praskovia Ivanovna, de ce adică să nu te aşezi să mai stai la mine? Eu m-am bucurat din partea decedatului tău soţ o viaţă întreagă de o sinceră prietenie, iar noi împreună şi ca fetişcane ne jucam de-a păpuşile la pension.

  Praskovia Ivanovna îşi agită mâinile.

  — Am bănuit eu! Totdeauna începi cu pensionul când ai de gând să-mi reproşezi ceva, e tertipul dumitale. Iar după părerea mea toate astea sunt oratorie goală. Nu pot suferi pensionul acesta al dumitale.

  — Mi se pare că ai venit foarte indispusă; cum îţi simţi picioarele? Uite, ţi-aduc cafeaua, poftim, bea şi nu te supăra.

  — Dragă Varvara Petrovna, vorbeşti cu mine de parcă aş fi o fetiţă. Nu vreau cafea şi gata!

  Şi cu acest gest enervat, ea făcu din mână semn că refuză categoric către sluga care îi aducea cafeaua. (De altfel, refuzaseră cafeaua şi toţi ceilalţi, afară de mine şi de Mavriki Nikolaevici. Stepan Trofimovici luă ceaşca, dar o lăsă alături pe masă, neatinsă. Maria Timofeevna, deşi ar fi dorit să bea o ceaşcă, întinse mâna, dar se răzgândi şi refuză ceremonios, vizibil mulţumită de propria-i hotărâre.) Varvara Petrovna schiţă un zâmbet silit.

  — Îmi vine să cred, draga mea Praskovia Ivanovna, că ţi s-a năzărit iar cine ştie ce bazaconie şi de aceea ai intrat aici atât de pornită. Toată viaţa te-ai condus numai după închipuirile tale năstruşnice. Văd că te-ai înfuriat pentru referirea mea la pension; dar ţii minte cum, venind de acasă, ai încercat să convingi toată clasa că te-a cerut în căsătorie husarul Şablâkin şi cum madame Lefébure te-a prins pe loc cu minciuna. Şi de fapt nu minţeai, ci te-ai lăsat târâtă de o închipuire amăgitoare. Ei, hai, spune: de ce-ai venit? Ce ţi-ai mai vârât în cap, care ţi-e nemulţumirea?

  — Iar dumneata te-ai îndrăgostit de popa care ne preda la pension religia, na, poftim, dacă eşti atât de ranchiunoasă, ha, ha, ha!

  Hohotul ei de râs veninos se înecă în tuse.

  — Aha, nu l-ai uitat pe popă… o privi cu ură Varvara Petrovna.

  Se înverzise la faţă. Praskovia Ivanovna luă deodată un aer demn.

  — Nu-mi arde mie acum, draga mea, de râs; de ce mi-ai amestecat fiica în scandalul dumitale, în văzul întregului oraş, iată de ce am venit!

  — În scandalul meu? se îndreptă ţeapănă şi ameninţătoare Varvara Petrovna.

  — Maman, te-aş ruga şi eu să fii