Capitolul al cincilea.

  Şarpele cel înţelept.

  I

  Varvara Petrovna sună din clopoţel şi se aşeză în fotoliul de lângă fereastră.

  — Aşază-te aici, draga mea, îi indică ea Mariei Timofeevna locul în mijlocul salonului lângă masa cea mare, rotundă. Stepan Trofimovici, ce înseamnă asta? Poftim, uită-te la această femeie, da, uită-te, ce înseamnă asta?

  — Eu… eu… bâigui Stepan Trofimovici…

  Dar apăru valetul.

  — O ceaşcă de cafea, imediat, şi cât se poate de repede! Cupeul să rămână cu caii înhămaţi.

  — Mais, chčre et excellente amie, dans quelle inquiétude… exclamă cu voce pierdută Stepan Trofimovici.

  — Ah! în franţuzeşte, în franţuzeşte! Se vede dintr-odată că e o lume selectă! bătu din palme Maria Timofeevna, pregătindu-se să asculte cu nesaţ o conversaţie în limba franceză. Varvara Petrovna o privi aproape cu groază.

  Noi toţi tăceam, aşteptând să vedem cum se vor sfârşi toate astea. Şatov nu-şi ridicase deloc capul, iar Stepan Trofimovici se afla într-o stare de agitaţie extremă, ca şi cum s-ar fi simţit vinovat de toate; transpirase la tâmple. Mă uitai la Liza (se aşezase în acelaşi colţ unde şedea şi Şatov). Privirea ei trecea necruţătoare de la Varvara Petrovna la femeia cea şchioapă şi viceversa; pe buze îi tremura un zâmbet crispat, neplăcut. Varvara Petrovna observase acest zâmbet. Între timp, Maria Timofeevna părea extaziată; cu nespusă plăcere şi fără nici o jenă examina salonul superb al Varvarei Petrovna, mobilierul, covoarele, tablourile de pe pereţi, plafonul sculptat în stil antic, crucifixul mare de bronz din colţ, lustra de faianţă, albumele şi obiectele de pe masă.

  — Şi tu eşti aici, Şatuşka! exclamă ea deodată. Închipuieşte-ţi, te văd de când am venit şi mă gândesc: nu e el! Cum ar putea să ajungă el aici?!

  Şi râse vesel.

  — O cunoşti pe această femeie? se întoarse îndată către el Varvara Petrovna.

  — O cunosc, murmură Şatov şi schiţă o mişcare ca pentru a se ridica de pe scaun, dar rămase pe loc.

  — Şi ce ştii despre dânsa? Te rog cât mai repede!

  — Ce să spun… zâmbi el cu totul deplasat şi se poticni… vedeţi doar şi dumneavoastră.

  — Ce să văd? Ei haide, vorbeşte!

  — Locuieşte în casa unde stau şi eu… cu fratele… un ofiţer.

  — Ei şi?

  Şatov ezită iar.

  — Nici nu merită să discutăm… mormăi el şi tăcu hotărât. Sforţarea de a formula acest răspuns categoric făcu să-i năvălească sângele în obraz.

  — Fireşte. De la dumneata, nici nu se poate aştepta omul la mai mult! i-o reteză indignată Varvara Petrovna. Îşi dădea acum prea bine seama că toată lumea ştie ceva, dar se şi teme de ceva, din moment ce se fereşte să răspundă la întrebările ei; i se tăinuieşte ceva.

  Intră valetul, care aduse pe o tavă mică de argint cafeaua, o singură ceaşcă, cum i se comandase, şi imediat, la un semn al ei, se îndreptă spre Maria Timofeevna.

  — Draga mea, te-a cam pătruns adineauri frigul, bea mai repede şi încălzeşte-te.

  — Merci, făcu Maria Timofeevna, luă ceaşca şi izbucni deodată în râs pentru faptul că îi spusese lacheului merci. Dar, întâlnind privirea severă a Varvarei Petrovna, se intimidă şi lăsă ceaşca pe masă.

  — Tanti, te-ai supărat cumva? îngână ea cu o candoare jucăuşă.

  — Poof-tim? tresări şi se îndreptă ţeapănă în fotoliu Varvara Petrovna. Ce fel de tanti îţi sunt eu? Ce ţi-ai închipuit?

  Maria Timofeevna, care nu se aşteptase la asemenea explozie de mânie, se înfioră toată, cuprinsă de un tremur mărunt, convulsiv, ca într-o criză, şi se smuci înapoi, lipindu-se de speteaza fotoliului.

  — Eu… eu am crezut că aşa trebuie, bâigui ea privind-o cu ochii larg deschişi pe Varvara Petrovna. Aşa vă spunea Liza.

  — Care Liza?

  — Uite domnişoara asta, arătă cu degetul ei mic Maria Timofeevna.

  — Ai ajuns să-i zici pe nume, Liza?

  — Dumneavoastră aşa i-aţi spus adineauri, prinse puţin curaj Maria Timofeevna. De altfel, văzusem şi în vis aşa o fată frumoasă, zâmbi ea, parcă fără să vrea.

  Dumirindu-se, Varvara Petrovna se linişti întru câtva; ba schiţă şi un zâmbet la auzul ultimelor cuvinte ale Mariei Timofeevna. Aceasta, surprinzându-i zâmbetul, se sculă de pe fotoliu şi se apropie şchiopătând.

  — Luaţi-l, am uitat să vi-l restitui, nu vă supăraţi pentru lipsa mea de politeţe, trase ea jos de pe umerii săi şalul negru, cu care îi înfăşurase gâtul mai înainte Varvara Petrovna.

  — Pune-ţi-l pe umeri şi păstrează-ţi-l pentru totdeauna. Aşază-te la locul dumitale şi bea-ţi cafeaua şi te rog să nu-ţi fie teamă de mine, draga mea, linişteşte-te. Încep să te înţeleg.

  — Chčre amie… îţi îngădui să intervină iar Stepan Trofimovici.

  — Ah, Stepan Trofimovici, situaţia e şi-aşa destul de complicată şi fără dumneata; cruţă-mă cel puţin dumneata… Trage, te rog, de şnurul clopoţelului de alături…

  Se făcu tăcere adâncă. Privirea ei luneca bănuitoare şi enervată pe chipurile noastre. Apăru Agaşa, camerista ei favorită.

  — Adu-mi basmaua în carouri pe care am cumpărat-o la Geneva. Ce face Daria Pavlovna?

  — Nu se simte prea bine.

  — Du-te şi pofteşte-o să vină aici. Mai spune-i că o rog foarte mult, deşi nu se simte prea bine.

  În clipa aceea, din încăperile de alături se auzi iarăşi un zgomot neobişnuit de paşi şi glasuri, ca şi prima oară, şi deodată apăru în prag, gâfâind şi „tulburată”, Praskovia Ivanovna. Mavriki Nikolaevici o susţinea de braţ.

  — Dumnezeule, de-abia m-am târât până aici; Liza, nebuno, ce faci cu maică-ta! ţipă ea punând în acest ţipăt, după obiceiul tuturor firilor slabe, dar foarte irascibile, toată enervarea care se acumulase în ea.

  — Dragă Varvara Petrovna, am venit la dumneata să-mi iau fata!

  Varvara Petrovna o privi pe sub sprâncene, se ridică puţin în întâmpinarea ei şi îşi ascunse