— Dumneata tremuri, ţi-e frig? observă deodată Varvara Petrovna şi, lepădându-şi jacheta, prinsă în zbor de valet, îşi luă de pe umeri şalul negru (destul de scump) şi cu propriile-i mâini înfăşură gâtul descoperit al femeii care stătea încă în genunchi.

  — Dar ridică-te, te rog, ridică-te din genunchi!

  Femeia se ridică.

  — Unde stai? Chiar aşa, nimeni nu ştie unde locuieşte această femeie? se întoarse ea nerăbdătoare, privind în jur. Dar mulţimea de adineauri se împrăştiase; erau numai chipuri de cunoscuţi, de funcţionari superiori, care priveau scena, unii cu o mirare severă, alţii cu o curiozitate vicleană şi în acelaşi timp cu o dorinţă ascunsă de a asista la un mic scandal, alţii începuseră chiar să schimbe surâsuri ironice.

  — Mi se pare că o cheamă Lebeadkina, se găsi în sfârşit un om săritor cu răspunsul, onorabilul şi mult respectatul nostru negustor Andreev, cu ochelari, barbă căruntă, în veşminte de croială rusească şi cu un cilindru pe care-l ţinea acum în mâini. Stă în casa lui Filippov pe strada Bogoiavlenskaia.

  — Lebeadkin? Casa Filippov? Am auzit eu ceva… Vă mulţumesc, Nikon Semionâci, dar cine este acest Lebeadkin?

  — Se zice că e un căpitan, un om pare-se cam nesăbuit. Iar dumneaei este într-adevăr surioara lui. E de presupus că a scăpat de sub supraveghere, adăugă el cu o voce mai scăzută, privind-o cu înţeles pe Varvara Petrovna.

  — Vă înţeleg; vă mulţumesc, Nikon Semionâci. Aşadar, draga mea, eşti doamna Lebeadkina?

  — Nu, nu sunt Lebeadkina.

  — Atunci poate fratele dumitale este Lebeadkin?

  — Fratele meu este Lebeadkin.

  — Uite ce facem, te iau acum cu mine, iar de la mine te vor duce cu trăsura la familia dumitale; vrei să mergi cu mine?

  — O, da, vreau! îşi împreună mâinile dna Lebeadkina.

  — Tanti, tanti! Ia-mă şi pe mine cu dumneata! se auzi glasul Lizavetei Nikolaevna.

  Menţionez că Lizaveta Nikolaevna venise la biserică împreună cu soţia guvernatorului, iar Praskovia Ivanovna, conform recomandării medicului, plecase între timp să facă o plimbare în cupeu. Ca să nu se plictisească, îl luase cu dânsa şi pe Mavriki Nikolaevici. Liza o părăsi deodată pe soţia guvernatorului şi se apropie în grabă de Varvara Petrovna.

  — Draga mea, ştii prea bine că eu sunt totdeauna bucuroasă să te văd, dar ce-o să spună maică-ta? răspunse grav Varvara Petrovna, dar se opri brusc, jenată, observând agitaţia Lizei.

  — Tanti, tanti, vreau neapărat să vin cu dumneata, o imploră ea, sărutând-o pe Varvara Petrovna.

  — Mais qu’ avez vous donc, Lise! zise cu mirare accentuată soţia guvernatorului.

  — O, iartă-mă, chčre cousine, drăguţa mea, aş vrea să mă duc la tanti, se întoarse sprintenă Liza către draga-i verişoară neplăcut surprinsă de gestul ei şi o sărută de două ori.

  — Spune-i şi lui maman să vină imediat după mine la tanti; maman voia neapărat, neapărat să vină la tanti, chiar adineauri mi-a spus-o şi eu am uitat să vă previn, turui Liza. Mă simt vinovată, nu te supăra, Julie… chčre cousine… Tanti, sunt gata!

  — Dacă nu mă iei acum, tanti, o să alerg după cupeul dumitale ţipând ca din gură de şarpe, şopti ea repede şi disperată aproape la urechea Varvarei Petrovna; bine că n-a auzit nimeni. Varvara Petrovna, uimită, se dădu chiar puţin înapoi, cercetând-o cu o privire pătrunzătoare pe această fată care îşi pierduse capul. Privirea aceasta hotărî totul: se gândi pe loc că trebuie neapărat s-o ia cu dânsa şi pe Liza!

  — Trebuie pus capăt la toate astea, lăsă ea să-i scape. Bine, te iau cu plăcere, Liza, adăugă imediat cu glas tare, bineînţeles dacă Iulia Mihailovna consimte să te lase, se întoarse ea direct şi cu sinceritate demnă către soţia guvernatorului.

  — O, bineînţeles, n-aş vrea s-o lipsesc de această plăcere, mai ales că eu însămi… (cu ce amabilitate surprinzătoare ciripea Iulia Mihailovna) eu însămi ştiu prea bine cât de fantastic şi voluntar e căpşorul acestei fetiţe (Iulia Mihailovna schiţă un zâmbet fermecător) …

  — Vă mulţumesc din toată inima, îi spuse Varvara Petrovna făcând o plecăciune ceremonioasă, plină de prestanţă.

  — Cu deosebită plăcere, continuă să îngaime Iulia Mihailovna aproape cu entuziasm, roşind cu totul de emoţie şi plăcere, şi cu atât mai mult cu cât văd că, afară de bucuria de a merge cu dumneavoastră, Liza este stăpânită acum de un sentiment atât de frumos, atât de înalt aş putea spune… compasiunea… (ea aruncă o privire asupra „nenorocitei”) … şi… chiar pe treptele sfântului locaş…

  — Felul dumneavoastră de a privi lucrurile vă onorează, încuviinţă generos Varvara Petrovna. Cu o mişcare plină de elan, Iulia Mihailovna îi întinse mâna pe care Varvara Petrovna o atinse în treacăt cu degetele. Impresia generală fu excelentă; chipurile unora dintre cei de faţă se luminară de plăcere, se iviră câteva zâmbete dulcege şi servile.

  Într-un cuvânt, dintr-odată tot oraşul îşi dădu seama că nu Iulia Mihailovna fusese aceea care arătase desconsiderare faţă de Varvara Petrovna şi n-o vizitase, ci, dimpotrivă, însăşi Varvara Petrovna o „ţinuse la distanţă pe Iulia Mihailovna, în timp ce aceasta poate că ar fi alergat şi pe jos ca să-i facă vizita, numai să fi avut convingerea că Varvara Petrovna n-avea să-i închidă uşa”. Prestigiul Varvarei Petrovna crescu.

  — Ia loc deci, draga mea, o invită Varvara Petrovna pe m-lle Lebeadkina, arătându-i trăsura trasă în acel moment în faţa lor; „nenorocita” alergă bucuroasă la portiera cupeului, unde o susţinu de braţ valetul ca s-o ajute să se urce.

  — Cum?! Dumneata şchiopătezi! strigă Varvara Petrovna aproape speriată şi pălind totodată. (Toată lumea observase atunci acest lucru, dar nu înţelesese nimic…)

  Cupeul porni. Casa Varvarei Petrovna se afla foarte aproape de catedrală. Liza mi-a povestit pe urmă că Lebeadkina, în cele trei minute cât dură călătoria, râdea fără încetare cu râsul ei isteric, iar Varvara Petrovna şedea „ca într-un