nu are ce face şi unde merge. Îşi dă seama brusc că el e de mai mult timp pasagerul unui avion, că acum a intrat în cabină şi descoperă că pilotul e mort de beat şi avionul nu e pilotat de absolut nimeni. Bunny se uită în ochii plini de panică ai tatălui său şi vede o mie de cadrane, butoane, întrerupătoare şi indicatoare învîrtindu-se nebuneşte, becuri mici şi roşii pîlpîind şi piuind, şi, în timp ce e gata să leşine, are senzaţia că botul avionului se îndreaptă hotărît spre pămînt, iar lumea mare, albastră şi nemiloasă se năpusteşte spre el ca să-l distrugă – iar asta îl sperie.

— Ah, tati! exclamă el, îndreptînd margareta mică şi roz de la reverul bărbatului.

— Nu trebuie decît să căscăm fălcile noastre imense şi toţi peştişorii vor intra înăuntru, spune Bunny, făcînd mari eforturi ca să se smulgă din Punto. Am o presimţire foarte bună în cazul ăsta.

Bunny Junior se dă jos din maşină, trece pe latura şoferului, deschide portiera şi îl ajută pe Bunny să coboare. Tatăl său execută cîţiva paşi de dans tîrşîiţi şi începe să rîdă fără motiv. Băiatul rămîne şocat, cuprins de senzaţia că totul se întunecă.

Bunny parcurge aleea de beton mînjită cu pete de ulei. Deschide sticla de whisky şi o goleşte dintr-o înghiţitură, apoi o aruncă peste umăr printre gunoaiele care zac în curtea plină de buruieni. Urcă treptele bungalow-ului cu pereţi aspri şi mizeri şi ferestre sparte, apoi bate la uşă.

— Domnişoara Mary Armstrong? întreabă Bunny, iar uşa se deschide, scîrţîind, dar în spatele ei nu e nimeni.

Bunny îşi netezeşte şuviţa de păr, care îi atîrnă, inertă şi condamnată, peste un ochi, şi simte imboldul de a intra.

— Domnişoară Mary Armstrong? strigă Bunny, trecînd pragul cu pas furişat. E cineva acasă?

Atmosfera de groază şi dezolare din această casă veche şi părăginită e atît de puternică, încît Bunny îi simte gustul în gură, ca la o mîncare stricată. „Mă ocup cu vînzarea unor produse de înfrumuseţare de calitate“, şopteşte pentru sine, închizînd uşa după el.

În bucătărie e întuneric, jaluzelele sînt trase, iar Bunny inhalează un miros acru, de animal. Uşa frigiderului a fost lăsată deschisă, iar dinăuntru emană o lumină galbenă, intermitentă. Bărbatul observă că frigiderul conţine o lămîie solitară şi sfrijită, ca o premoniţie, iar lîngă chiuvetă vede un cîine de rasă incertă zăcînd nemişcat pe linoleumul mizer. În timp ce umblă prin bucătărie, îşi dă seama, vag şi dezinteresat, că şi-a lăsat diplomatul cu mostre în Punto şi descoperă că într-un anumit moment al acelei dimineţi groteşti şi-a julit palmele, care acum sînt lipicioase din cauza limfei şi a sîngelui. Şi le şterge de pantaloni şi intră în holul întunecos, unde începe să audă un sunet bizar, atonal şi schelălăit.

— Domnişoară Mary Armstrong? Domnişoară Mary Armstrong? strigă Bunny, strîngîndu-şi penisul prin pantaloni, trăgînd de el şi făcîndu-l să i se dilate, să i se întărească în mînă.

„Am o presimţire bună în cazul ăsta“, îşi spune el. În clipa aceea simte un fel de epuizare sufletească, aşa că se aşază pe podea şi se sprijină cu spatele de perete. Îşi strînge genunchii la piept, îşi bagă capul între ei şi desenează ceva cu arătătorul în praful gros adunat pe podea.

„Domnişoară Mary Armstrong?“ îşi spune el iar, închizînd ochii.

Îşi aminteşte o noapte nebună de la hotelul Palace, pe Cross Street, pe care şi-o petrecuse nu demult cu o gagică blondă şi drăguţă agăţată la The Babylon. Îşi aminteşte cum stătea lîngă pat, gîfîind, cu scula jupuită, şi cu senzaţia că se futuse cu o răzătoare sau aşa ceva, blestemînd faptul că nu avusese prevederea să-şi aducă lubrifiant. Îşi aminteşte cum chicotise de unul singur, gîndindu-se ce bine se distra şi că ar putea s-o mai facă o dată, deşi părea că efectul Rohypnolului trece, iar fata dă semne de trezire. Cîte ajunge să îndure o tipă care iese la agăţat! Apoi auzise nişte bătăi în uşă – trei ciocănituri simple şi liniştite – şi nici pînă în ziua de azi Bunny nu poate să înţeleagă ce i-a venit să deschidă. Poate din cauza cocainei. Şi a pilelii, probabil. Mă rog.

„Room service“, îşi spusese el, chicotind.

A deschis uşa şi a văzut-o pe soţia lui, Libby. Libby s-a uitat la Bunny, care era gol şi strălucea de transpiraţie, apoi la fata inconştientă, răşchirată în pat, şi toţi anii de furie oarbă au părut să îi sece din ochi, iar chipul ei a devenit la fel de neînsufleţit ca o mască de ceară. După care pur şi simplu s-a răsucit pe călcîie şi a plecat pe coridor. În dimineaţa următoare, cînd Bunny s-a întors acasă, Libby se schimbase. N-a spus nimic despre noaptea dinainte, a încetat să-i mai facă zile fripte şi nu făcea altceva decît să alunece tăcută prin apartament, să se uite la televizor, să piardă timpul şi să doarmă foarte mult. Făcea chiar şi sex cu el. Cine ar fi crezut aşa ceva? se gîndi Bunny.

„Femei“, spune Bunny, scuturînd din cap, apoi începe iar să plîngă.

După o vreme Bunny se ridică în picioare şi îşi scutură praful de pe pantaloni, apoi avansează pe holul întunecos, ca şi cum ar merge cu un vînt puternic în faţă, iar la un moment dat ajunge la o uşă neagră. Aici undele sonore ţiuitoare sînt mai puternice, aşa că Bunny îşi acoperă urechile cu mîinile, studiază îndeaproape un afiş mare, cu o fată extrem de sexy, lipit pe uşă şi, chiar înainte să-şi dea seama cine e – perdeaua de