păr drept, întins, ochii de clovn, cu mult rimel negru, şi gura pornografică, în formă de inimioară –, simte cum lacrimile îi ard din nou obrajii. Întinde mîna şi urmăreşte cu degetul conturul suav al feţei ei de o frumuseţe infinită, ca şi cum prin asta ar fi putut, în chip miraculos, s-o trezească la viaţă. Rosteşte, ca pe o mantră, rugăciune, incantaţie sau ceva, „Avril Lavigne. Avril Lavigne. O, draga mea Avril Lavigne“.

Fără ca măcar să se gîndească la ce ar putea găsi de cealaltă parte a uşii vopsite în negru, Bunny o deschide încet şi se adresează camerei, ca şi cum aceasta ar constitui un univers alternativ şi misterios, spunînd printre suspine:

— Bună ziua, sînt Bunny Munro. Reprezint Eternity Enterprises.

 

Bunny Junior închide enciclopedia. A citit despre broasca mamoş şi e uimit de faptul că masculul poartă ouăle pe picioarele lui pînă cînd acestea eclozează! „În ce lume trăim!“ se gîndeşte el. „Ce lume uluitoare!“

Ia lista clienţilor de pe scaunul de alături şi, ţinînd-o în faţa lui, o rupe atent şi metodic în fîşii. Bagă o fîşie de hîrtie în gură, o suge pînă cînd se transformă într-o pastă moale, pe care o înghite, apoi repetă operaţiunea pînă cînd înghite toată lista. „Asta“, se gîndeşte el, „va pune capăt întregii poveşti“.

Fuioare de ceaţă se preling în jurul Fiatului Punto, iar Bunny Junior se uită cum ceaţa monstruoasă şi lacomă se rostogoleşte pe stradă spre el, ca un lucru imaginat, creînd tot felul de fantome în drumul ei. Băiatul se lasă pe spate, închide ochii şi aşteaptă să fie devorat de ea.

După o vreme, cînd deschide iar ochii, o vede pe mama lui în cămaşa ei de noapte portocalie şi stînd pe un zid scund şi crem, chiar vizavi de Punto. Mama lui îi zîmbeşte şi îi face semn să vină lîngă ea. Cîlţi de ceaţă îi joacă în jurul feţei, iar atunci cînd îşi mişcă mîinile, ceaţa atîrnă pe degetele ei ca un fum violet. Bunny Junior deschide portiera maşinii şi se dă jos, ca un mic cosmonaut, în aerul plin de vapori. Ocoleşte maşina lent, parcă plutind, o ia pe alee şi se aşază lîngă mama lui. Simte imediat o căldură vibrantă şi se uită în sus, spre ea.

— Îmi pare atît de rău, mami! spune el.

Mama lui îl înconjoară cu braţul, băiatul îşi sprijină capul de trupul ei, iar ea e moale şi miroase a altă lume şi e cu adevărat mama lui.

— Ah, dragul meu copil, şi mie îmi pare rău! spune ea, apăsîndu-şi buzele pe părul lui. Nu am fost suficient de tare.

Apoi, luînd capul băiatului între mîini, îi zice:

— Dar tu eşti puternic. Întotdeauna ai fost.

Băiatul simte cum una din lacrimile mamei îi cade pe obraz, ca şi cum ar fi lacrimi adevărate.

— Mi-e atît de dor de tine, mami!

— Ştiu.

— Nu plînge, zice băiatul.

— Vezi? îi răspunde ea. Tu eşti cel puternic.

— Ce ne facem cu tati?

Mama lui Bunny Junior îşi trece degetele prin părul puştiului, apoi spune, nu fără blîndeţe:

— Tatăl tău nu te poate ajuta. E complet pierdut.

— Nu e nici o problemă, mami. Eu sînt copilotul.

Mama lui depune un sărut pe părul băiatului şi îi şopteşte:

— Ai o inimă atît de bună…

— Asta voiai să-mi spui?

— Nu. Am venit aici ca să-ţi spun altceva.

— Pot să te întreb eu ceva mai înainte?

— Bine.

— Eşti vie, mami? Aşa pari. Aud cum îţi bate inima, spune băiatul, strîngînd-o cu putere în braţe.

— Nu, Bunny, băiete, nu sînt. Am murit.

— Asta e ceea ce voiai să-mi spui?

— Da, dar vreau să-ţi mai spun ceva. Vreau să-ţi spun asta: că, indiferent ce se întîmplă, trebuie ca tu să fii perseverent. Înţelegi?

Băiatul priveşte în sus, spre mama lui.

— Da, cred că da, spune el. Ceea ce vrei să spui e că se va întîmpla ceva foarte rău şi vrei ca eu să fiu puternic.

Mama lui îl ia în braţe, zîmbeşte şi îi zice:

— Vezi?

 

Bunny intră în camera de la capătul holului. Un singur bec din tavan, un bec simplu, aruncă o lumină slabă, iar în această ascunzătoare fără aer sunetul acela ascuţit devine violent şi copleşitor, aşa că Bunny îşi mijeşte ochii în întuneric, vrînd să îi găsească sursa. Lîngă peretele din spate o chitară electrică stă sprijinită de un amplificator, creînd microfonie. Lui Bunny îi ia ceva timp pînă să observe că pe canapeaua distrusă din mijlocul camerei stă o fată. Nu pare să se mişte. E foarte slabă şi poartă o vestă de un galben şters şi nişte chiloţi de un roz pastel. Nimic altceva. Bunny vede conturul oaselor noduroase ale umerilor fetei şi unghiurile exagerate ale genunchilor, coatelor şi încheieturilor ei. O palmă ca un păianjen îi stă strînsă căuş în poală, cu o ţigară aprinsă între degete. Fata şade cu capul aplecat în faţă şi părul drept şi castaniu îi atîrnă