îi place Darth Vader, un copil cu o memorie uluitoare, în care poate înmagazina tot felul de date fascinante, un copil pe care îl interesează lumea, un copil „cu inimă bună“, un copil care poate chiar să stea de vorbă cu fantomele. Lumea maturilor, prin care se mişcă acum, nu trebuie să aibă logică pentru el – de ce arată toţi ca nişte zombies, de ce a murit mama lui, de ce tatăl său se comportă ca un dement în jumătate din timp.

Îşi aminteşte, cu o accelerare a pulsului, de fetiţa pe bicicletă şi şi-ar dori să-i poată spune că asta e ea – doar o fetiţă – şi că, atunci cînd va creşte, poate că nu va trebui să devină unul dintre ei, poate că nu va trebui să cucurigească pe stradă tot timpul.

Îţi dă seama că urmează să se întîmple ceva groaznic, dar, din cine ştie ce motiv, asta nu îl îngrijorează prea tare. Are senzaţia că a devenit imun la această lume nebună a adulţilor, aşa cum devii imun la gripă, lepră, radiaţii sau aşa ceva. Are senzaţia că a primit un antidot şi că, dacă l-ar muşca toţi şerpii de pe planetă, el tot nu va păţi nimic. Se gîndeşte că fantomele sînt protectori mai buni decît oamenii adevăraţi şi şi-ar dori să-i poată spune şi asta fetiţei cu bicicleta.

Bunny Junior speră că tatălui său nu i se va întîmpla nimic cu adevărat rău, deoarece, chiar dacă mama lui a spus că e pierdut, iar el nu se pricepea prea bine să fie tată, aşa cum văzuse el alţi taţi la televizor, la magazin, în parcuri şi aşa mai departe – de exemplu, atunci cînd cumpără alifie, astfel încît copilul lor să nu orbească, sau se joacă împreună în parc cu discul sau ceva –, el îl iubeşte din tot sufletul pe tatăl lui şi nu l-ar schimba cu altul pentru nimic în lume. Cine ar face aşa ceva? Atunci cînd e haios, e ceva demenţial… de exemplu, uite-l acum cum sare pe treptele casei ăleia vechi şi părăginite, printre toate frigiderele, căzile de baie şi gunoaiele de-acolo, uite-l cum ţopăie cu pantalonii în vine. Spune-mi ce tată ar mai face asta!

 

Peste cîteva secunde uşa de la intrarea în casă se dă de perete şi bărbatul pe nume Dave Ciupercă ţîşneşte afară din acea locuinţă mică şi părăsită, cu unica intenţie de a înfige o crosă de golf în ceafa lui Bunny. Bunny îşi dă seama de asta, din cauză că Dave Ciupercă ţine crosa în aer şi urlă cu o ură criminală:

— Eşti mort, perversu’ dracului!

În timp ce se repede în curte, Bunny intuieşte că, probabil, ar fi inutil să fugă şi că, aproape sigur, catastrofa care îl urmărise toată viaţa l-a găsit în sfîrşit, iar Ziua Judecăţii este aproape.

Dar se mai gîndeşte şi că, din punct de vedere strategic, ar trebui pur şi simplu să dispară dracului de acolo.

Însă cum străbate el curtea plină de obstacolele ei bune de nimic, Bunny descoperă că fiecare lighean, cadă de baie şi frigider vechi complotează să îi blocheze deplasarea şi, cu fiecare poticnire şi căzătură, simte pe lîngă craniu, premonitoriu, şuieratul apocaliptic al crosei criminale de oţel. Ştie, mai bine decît ştie orice altceva pe lume, că Dave Ciupercă are dreptate: chiar este un om mort.

Dar, dînd dovadă de o agilitate sportivă care îl surprinde chiar şi pe el, Bunny sare peste o cadă de baie din fontă, cu picioare în formă de labă de leu (care de fapt valorează ceva parale), îşi trage în acelaşi timp şi pantalonii, străbate aleea în fugă, smulge portiera maşinii, se aruncă înăuntru şi trînteşte uşa în urma sa. Apasă pe încuietorile uşilor şi, cu inima bătîndu-i ca un ciocan pneumatic, învîrte cheia în contact, iar Fiatul nu tuşeşte şi nu gîfîie – şi nici nu porneşte.

— Rabla dracului! strigă Bunny, apoi, către Bunny Junior: Încuie-ţi naibii uşa! O să murim amîndoi aici!

Bunny ridică privirea şi vede faţa criminală a lui Dave Ciupercă, o înfiorătoare mască de ceară topită, apoi lovitura orizontală a crosei de golf. Aude geamul de pe partea lui explodînd ca o împuşcătură, iar cioburile sclipitoare de sticlă implodează, căzînd peste Bunny ca nişte cristale mici şi periculoase.

Bunny încearcă din nou să pornească motorul şi maşina, parcă revoltată de atacul asupra persoanei ei, se trezeşte la viaţă pervers, mugind exact în clipa în care Bunny îşi dă seama că de fapt băiatul nu e în Punto, iar Dave Ciupercă urlă şi se pregăteşte să lovească din nou.

Bunny apasă pe acceleraţie şi iese nebuneşte în stradă exact în momentul cînd Bunny Junior apare de nicăieri în tricoul şi pantalonii lui scurţi şi iese aproape nonşalant în calea maşinii.

— Tati, spune el.

Bunny frînează violent, Fiatul se opreşte scrîşnind, Bunny Junior rămîne nemişcat în faţa maşinii şi în clipa aceea între tată şi fiu se creează un moment de intimitate autentică. Ochii lor se întîlnesc, nici unul nu mişcă, nici nu spune nimic, şi totuşi între ei apare un flux de înţelegere obscur şi intangibil, dar care are de-a face cu ruşinea, groaza şi moartea.

Dave Ciupercă se apropie de Bunny Junior, cu polipi erupîndu-i în jurul capului, cu obrajii de un stacojiu ucigaş şi un scorpion negru zvîrcolindu-i-se pe gît. Ridică crosa deasupra capului şi spune:

— Eşti mort, mucos mic ce eşti!

Dar Bunny Junior rămîne nemişcat. Simte sărutările mamei lui pe pleoape şi îşi aminteşte promisiunea ei: că