Bunny Junior vede o masă mare de nori de furtună furioşi, adunaţi deasupra mării gri şi umflate, şi stoluri de pescăruşi, ca nişte bucăţele de ziar rupt, aruncate pe un cer atît de ofensat şi supărat, încît pare gata să izbucnească în lacrimi, să facă pipi pe el sau aşa ceva. Simte mirosul de peşte şi sare adus de vînt şi aude cum valurile se înalţă din mare şi se sparg de dig. Se întoarce spre tatăl său, îşi atinge lobul urechii şi spune:

— Cred că o să plouă, tati.

Şi, într-adevăr, Bunny Junior vede primul strop gras de ploaie plesnind capota îndoită a maşinii, după care cerul îşi desface baierele şi începe să toarne cu găleata.

Pe o terasă părăginită de lîngă piaţa Old Steine covoarele sînt roase, becurile nu funcţionează şi pe tapetul decolorat şi distrus e un model brodat cu chinezi care se mozolesc sau şi-o sug sau aşa ceva, Bunny nu-şi poate da seama exact despre ce e vorba, dar între timp urcă scările de parcă aici ar fi ultimul loc de pe pămînt unde şi-ar dori să fie. Îl dor coastele, genunchii îi sînt jupuiţi şi mîinile julite, iar nasul îi seamănă cu o ciupercă pălăria-şarpelui roşie şi otrăvitoare. Pantalonii îi sînt rupţi în genunchi, iar freza îi seamănă cu nişte intestine şi îi saltă pe frunte ca o chestie ce provine din stomac sau aşa ceva.

Bunny Junior îl urmează îndeaproape şi la fiecare etaj vede prin ferestre furtuna dezlănţuită şi se roagă ca sacii de gunoi pe care tatăl lui i-a lipit cu bandă adezivă în locul parbrizului spart al maşinii să reziste, pentru că şi-a lăsat enciclopedia pe bancheta din spate, iar dacă aceasta va păţi ceva, nu ştie ce o să se facă.

Bunny se întîlneşte cu domnişoara Lumley, care coboară scările îmbrăcată în uniforma albastră de infirmieră, cu poşeta într-o mînă şi un mănunchi de chei în cealaltă. Ceasul mic, atîrnat la gît, al domnişoarei Lumley saltă pe pieptul ei scrobit.

— Exact omul pe care voiam să-l văd, spune ea.

— Ce are liftul? întreabă Bunny, gîfîind şi transpirînd atît de abundent, încît cămaşa i se lipeşte de coaste.

— S-a stricat, îi aruncă sec domnişoara Lumley. E stricat de luni de zile, domnule Munro.

Domnişoara Lumley are cincizeci şi ceva de ani şi o faţă plăcută şi miloasă, temporar desfigurată – congestionată, acră şi epuizată – de îndeplinirea unei sarcini dezagreabile. Priveşte pe deasupra ochelarilor cu ramă neagră şi zdrăngăne cheile în mîna întinsă în faţă.

— Demisionez, spune ea.

— Ce?

— Tatăl dumneavoastră e pe moarte, domnule Munro. Are nevoie de îngrijire specializată şi permanentă.

— Credeam că asta faceţi dumneavoastră, zice Bunny.

— Trebuie internat în spital, domnule Munro.

Domnişoara Lumley face un pas în faţă, îi împinge cheile în mînă şi îl măsoară cu privirea din cap pînă în picioare.

— Ce aţi păţit? întreabă ea.

— N-o să vrea să meargă la spital. Ştiţi asta, îi zice Bunny.

Se sprijină de perete, căci povara ultimelor cîtorva zile apasă pe umerii lui ca nişte saci de ciment.

— Poate că e bine să vă internaţi împreună, spune domnişoara Lumley, întinzînd mîna şi atingînd încet partea laterală a nasului lui Bunny. Arătaţi mai rău decît el.

— Nici dumneavoastră nu arătaţi prea bine, comentează Bunny.

Apoi zîmbeşte, bagă mîna în buzunarul de la haină şi îşi scoate sticla de whisky.

— Beţi ceva?

Domnişoara Lumley îi zîmbeşte şi ea.

— Nu mi-a fost uşor. Sînt o femeie răbdătoare, domnule Munro. Am făcut tot posibilul. Dar pur şi simplu nu mă voi mai supune nivelului de umilire de care am avut parte. Sînt sigură că înţelegeţi. Tatăl dumneavoastră e un om foarte bolnav aici…

Domnişoara Lumley îşi pune mîna pe piept.

— …şi aici, continuă ea, bătîndu-se cu degetul în ţeastă.

Bunny trage un gît din sticlă, îşi bagă o ţigară în gură şi o aprinde, timp în care domnişoara Lumley priveşte în jos, spre Bunny Junior.

— Bună, scumpule, spune ea.

Bunny Junior flutură figurina cu Darth Vader.

— Am fost lovit la ureche, îi zice el.

Domnişoara Lumley se apleacă şi, împingîndu-şi ochelarii în sus pe nas, examinează rana mică a băiatului.

— Am eu ceva pentru asta, decide ea.

Îşi deschide poşeta şi scoate din ea un tub mic de cremă antiseptică şi o cutie cu bandaje. Pune puţină cremă pe lobul urechii lui Bunny Junior, după care o acoperă cu un bandaj mic şi circular, de culoarea pielii.

— Ai fost la război, spune domnişoara Lumley, închizîndu-şi poşeta.

— Ar trebui să-l vedeţi pe celălalt tip, răspunde Bunny Junior, uitîndu-se spre tatăl său şi zîmbind.

Domnişoara Lumley se întoarce spre Bunny.

— E o dulceaţă de copil, zice ea.

Bunny trage din Lambert&Butler, mîna îi tremură, iar un