Bunny Junior stă pe un fotoliu de puf din velur bej şi are şi el o cicatrice la ochiul stîng, una estompată şi palidă, ecoul fantomatic al cicatricei tatălui său. E îmbrăcat într-un tricou alb, pantaloni scurţi din gabardină albastră şi sandale.

Bunny se întoarce spre băiat, trage din ţigară, suflă un fuior de fum în cameră şi spune:

— O să te descurci, Bunny, băiete?

— Eu o să mă descurc. Dar tu?

Bunny striveşte cutia de Cola, o aruncă în chiuveta din bucătăria minusculă şi spune:

— Da, sînt pregătit.

Apoi îşi ia haina, îşi aruncă braţele în lateral şi întreabă:

— Cum arăt?

— Arăţi bine, tati, îi răspunde Bunny Junior. Arăţi pregătit.

— Aha! Bun, pentru că am ceva de făcut, zice Bunny.

— Ştiu, tati.

Băiatul ia de pe o măsuţă laminată rămăşiţele arse ale enciclopediei lui, cu paginile umflate de ploaie.

— Du-te şi aşteaptă-mă la piscină. Vin eu să te iau mai încolo, spune Bunny.

— Da. Ştiu, tati.

Bunny trage ultimul fum din ţigara sa Lambert&Butler, o striveşte într-o scrumieră, se uită în oglindă (pentru a suta oară) şi spune:

— Sigur că ştii, Bunny, băiete.

Bunny Junior se lasă pe spate în fotoliu, deschide enciclopedia şi dezlipeşte una cîte una paginile distruse de ploaie pînă cînd găseşte definiţia cuvîntului „fantezie“.

— O fantezie este o situaţie imaginată de o persoană, care nu corespunde realităţii, dar exprimă anumite dorinţe sau scopuri ale creatorului ei. De regulă fanteziile implică situaţii imposibile sau foarte puţin probabile, citeşte băiatul, apoi închide enciclopedia. Cine ar fi crezut aşa ceva, tati?

Bunny Junior se ciupeşte pe furiş de picior.

— Ne vedem mai încolo, Bunny, băiete.

Apoi deschide uşa vilei şi iese în atmosfera plăcută a înserării.

Afară aerul nopţii aduce cu el un val foarte vag de răcoare, dar e suficient pentru ca Bunny să simtă cum îl străbate un fior. Cel puţin asta speră el, că e din cauza brizei, nu a unui puseu de laşitate din al unsprezecelea ceas, pentru că, în timp ce păşeşte pe alee, îndreptîndu-se spre Sala Mare, are o bănuială tot mai acută – deşi nu complet neaşteptată – că ceea ce are de gînd să facă s-ar putea să nu fie atît de simplu precum plănuise el.

Se opreşte puţin, îşi bagă o ţigară în gură şi priveşte în sus, spre cerul nopţii, căutînd îndrumare, putere, curaj sau ceva, dar luna pare contrafăcută, un simplu decor de mucava, iar stelele, ieftine şi artificiale.

— Ah, frate! îşi spune Bunny. Ce s-a întîmplat cu noaptea?

Îşi aprinde ţigara, trage îndelung din ea, ţine fumul în plămîni şi ajunge să înţeleagă că pur şi simplu nu are cum să se răzgîndească: trebuie să facă lucrul pentru care a venit aici. Expiră un fuior hotărît de fum albastru şi porneşte din nou. Iese de pe alee, ocoleşte Sala Mare şi o ia pe la intrarea artiştilor de la sala de bal.

Scările mochetate au un miros rînced, de fum de ţigară şi bere stătută, şi, în timp ce urcă, Bunny vede în tapetul bizar, cu modele amorfe, o galerie de figuri sinistre, cu feţe alungite şi ochi dispreţuitori. Le vede ca pe o congregaţie de feţe acuzatoare – o adunare grotescă de persecutaţi – şi speră să nu fie un soi de prevestire pentru ceea ce urmează să se întîmple.

Străbate un hol scurt, trecîndu-şi degetul peste cicatricea ieşită în relief de deasupra ochiului său drept, şi, pe măsură ce se apropie, percepe zumzetul monoton al mulţimii care se adună şi are impresia că aude un bemol de nerăbdare tensionată crescînd lent în interiorul lui. Simte, de asemenea, undeva în adîncul lui o reverberaţie de răutate şi neîncredere, despre care ştie că e imaginară sau cel puţin anticipată, dar care totuşi răbufneşte în interiorul lui sub forma tristeţii.

— Ah, frate! spune el din nou în timp ce intră în culisele înghesuite ale sălii de bal imperiale.

Bunny rămîne ascuns în culise, inspiră adînc, dă la o parte cortina din catifea roşie şi vede că interiorul sălii de bal, cu plafonul ei din satin auriu şi purpuriu şi cu lojele ei ornamentate, e umplut complet de mulţimea de femei pe care le-a văzut trecînd pe aleea principală. Simte cum i se strînge inima şi în pieptul lui răsare o bulă de groază.

Pe scena mică şi strălucitoare o orchestră de trei oameni, îmbrăcaţi în sacouri de velur de un verde pal, începe să cînte o versiune instrumentală a unei piese clasice de soft rock, care lui Bunny i se pare în acelaşi timp familiară şi străină.

Bunny îşi strecoară o ţigară în gură şi îşi pipăie buzunarele după Zippo.

— Vrei un foc, prietene? se aude o voce.

Bunny se întoarce şi vede o siluetă înaltă şi slabă stînd în umbră, ca un turn format din unghiuri obtuze. Din gură îi atîrnă o ţigară, iar la gît îi spînzură ceva ce pare a fi un saxofon. Bărbatul aprinde un chibrit, iar lumina flăcării dezvăluie un tip arătos, cu ochi albaştri, care are cincizeci şi ceva de ani. Insul etalează o mustaţă neagră, poartă o