niciodată. Odată, demult, acum vreun milion de ani, Geoffrey arăta bine – pe peretele biroului său stau poze cu el zvelt şi aproape arătos –, dar acum e un pervers supradimensionat, cu voce siropoasă, ce transpiră, pufăie şi rîde în batista pe care o flutură încontinuu, dramatic, în mînă. În opinia lui Bunny, Geoffrey e un caz trist, totuşi îi place de el. Din cînd în cînd Geoffrey secretă un fel de înţelepciune paternă, gen Buddha, la care uneori Bunny se trezeşte că reacţionează.

— Te ascult, grasule.

Geoffrey îi spune lui Bunny un banc despre un tip care face sex cu prietena lui şi îi zice să se pună în genunchi, pentru că vrea să o fută în cur, iar fata îi zice că e o chestiune cam perversă, la care tipul îi răspunde că „perversă“ e un cuvînt cam pretenţios pentru o fetiţă de şase ani, după care Bunny zice „Îl ştiam“.

La radio se aude o melodie pe care Bunny nu o poate identifica şi dintr-odată totul dispare într-o explozie de pîrîieli şi-atunci Bunny îi bagă radioului o directă, zicînd „În mă-ta!“, după care începe să răsune o muzică clasică zgomotoasă. Bunny priveşte uluit spre radioul maşinii. Simte că radioul îl înfricoşează – uite-l cum poate să aleagă la întîmplare ce vrea el să cînte – şi îl închide.

— Radio împuţit! spune Bunny.

— Ce? întreabă Geoffrey.

— Radioul din maşina mea e…

Bunny aude la celălalt capăt al firului scîrţîitul chinuit al scaunului şi pe Geoffrey deschizînd o cutie de bere.

— …futut.

— Vii la birou, meştere? întreabă Geoffrey.

— De ce-aş veni?

— Pentru că şeful tău se simte singur şi are frigiderul plin cu bere.

— Trebuie să văd mai întîi ce face nevastă-mea, Geoffrey.

— Atunci transmite-i salutările mele, spune Geoffrey, rîgîind tare.

— Da.

— Auzi, Bun, a sunat o femeie la birou. Zicea că e îngrijitoarea lui taică-tău sau ceva de genul ăsta. A zis să te duci la taică-tău acasă. E urgent.

— Ce mai e acum?

— Hei, frate, eu sînt doar mesagerul.

Bunny intră cu Punto-ul în parcarea de la Grayson Court, închide mobilul şi opreşte. Coboară din maşină cu diplomatul cu mostre în mînă şi sacoul atîrnat pe umăr. La subsuorile cămăşii sale de un galben aprins au apărut pete de transpiraţie (îşi luase o cămaşă curată după ce-o futuse pe River) şi, în timp ce traversează parcarea, simte o tensiune familiară şi deloc neplăcută în şliţ.

— Poate. Cine ştie, poate, intonează el în sinea sa, gîndindu-se la soţia lui şi netezindu-şi cîrlionţul pomădat, care îi stă răsucit obraznic pe frunte.

Intră în casa scărilor şi o ia pe treptele de ciment, trecînd la parter pe lîngă o fată într-o fustă mini de culoarea penicilinei şi o vestă albă şi mulată de bumbac, pe care scrie „FCUK KIDS“1. Fata trage după ea un băiat de paisprezece ani, plin de coşuri. Bunny ocheşte sfîrcurile ei mici şi erecte, care împung ţesătura mulată a vestei, şi, cînd ajunge lîngă fată, se apleacă spre gîtul ei.

— Ai grijă, Cynthia, căţeluşul ăsta pare infectat, îi zice Bunny.

Băiatul, care are pielea albă ca o burtă de peşte şi umerii acoperiţi cu o mantie de coşuri, duce un pachet cu şase cutii de bere. Îi spune lui Bunny:

— Du-te dracu’, bulangiule!

Bunny începe să latre.

— Ham! Ham! Ham! face el, aplecîndu-se peste balustradă şi urcînd cîte două trepte o dată.

— Hai aici, labagiule! strigă băiatul, încruntîndu-se şi prefăcîndu-se că se ia după el.

Fata pe nume Cynthia îi spune băiatului:

— E un tip OK. Lasă-l în pace.

Apoi îşi dezveleşte dinţii lungi, cu aparat dentar, şi se repede lacomă la gîtul băiatului, ca o sondă selenară sau o anaconda.

Bunny se apropie pe culoar de uşa lui, căutîndu-şi cheile în buzunar. Uşa de la intrare e vopsită în acelaşi galben strălucitor ca şi cămaşa lui Bunny. Îi trece fulgerător prin minte imaginea lui Libby de acum zece ani, în blugi Levi’s şi bluză cu flori galbene, vopsind uşa, aşezată pe vine, zîmbindu-i lui Bunny şi îndepărtîndu-şi cu dosul palmei o şuviţă de păr de pe faţă.

Cînd Bunny deschide uşa, interiorul apartamentului e întunecos şi straniu. Intră, lasă să cadă diplomatul cu mostre şi încearcă să îşi agaţe sacoul de un cuier de metal care nu mai e acolo. A fost rupt. Sacoul cade pe podea, într-un morman negru. Bunny apasă pe întrerupător, dar nu se întîmplă nimic, iar el observă că becul din tavan a fost scos din dulie. Închide uşa de la intrare. Face un pas în faţă şi, în timp ce ochii lui se adaptează la întuneric, observă uimit că dezordinea nu se opreşte aici. Un singur bec stă aprins într-o lampă cu picior, al cărei abajur cu franjuri e înclinat într-un unghi bizar, iar în lumina palidă şi ezitantă vede că mobila a fost mutată. Fotoliul lui, de exemplu, a fost întors cu faţa la perete ca un şcolar obraznic şi stă îngropat sub un morman de haine aruncate, iar şifonierul laminat e răsturnat şi are picioarele rupte, cu excepţia unuia, de care atîrnă, ca un steag trist, o pereche de chiloţi de-ai lui Bunny.