— Nu, scumpule, nu acum. Lasă-mă să-mi revin!

Horace duse mingea înapoi în faţa televizorului stins şi se culcă. Tremurul femeii scădea treptat, odată cu mirosul de boală. Braţele care strângeau perna se relaxară, în timp ce femeia aţipea, începând apoi să sforăie.

Ceea ce însemna că venise vremea potolului.

Horace se strecură iar sub masă, păşind peste plicul de manila cu dosarul VADER. Dincolo de acesta se afla un paradis al popcornului. O, ce câine norocos!

Încă mai ronţăia, cu posteriorul fără coadă bâţâindu-i-se de o plăcere vecină cu extazul (floricelele risipite erau incredibil de untoase, incredibil de sărate şi – cel mai teribil – învechite la perfecţie), când voceamoartă vorbi din nou:

„Du-i-l!”

Dar nu putea. Stăpâna lui era plecată.

„Celeilalte.”

Voceamoartă nu admitea niciun refuz, iar popcornul oricum era pe terminate. Horace reţinu în minte ultimele câteva floricele, pentru mai târziu, apoi se retrase până când plicul se afla în faţa lui. Un moment, uită ce avea de făcut. Apoi îşi aminti şi-l luă cu botul.

„Bravo, cuţule!”

21

Ceva rece linse obrazul lui Andrea. Îl împinse cu mâna şi se întoarse pe-o parte. Câteva clipe, aproape că scăpă înapoi în somnul tămăduitor, după care se auzi un lătrat.

— Li’şte, Horace, murmură ea, punându-şi perna pe cap.

Urmă un nou lătrat, apoi un corgi de şaptesprezece kilograme i se aşeză peste picioare.

— Au! ţipă Andi, ridicându-se în capul oaselor.

Se pomeni cu privirea spre doi ochi căprui strălucitori, deasupra unui rânjet ca de vulpe. Numai că rânjetul era întrerupt de ceva. Un plic maro de manila. Horace i-l lăsă pe burtă şi sări jos. Nu avea voie să se urce pe alte mobile decât ale lui, dar voceamoartă îi dăduse de înţeles că era o urgenţă.

Andrea luă plicul, care păstra adânciturile lăsate de dinţii lui Horace şi urmele slabe ale labelor. Mai rămăsese prinsă de el şi o floricică de porumb, pe care o dădu la o parte. Conţinutul părea destul de voluminos. Pe plic erau scrise cu litere groase cuvintele DOSARUL VADER – iar dedesubt: JULIA SHUMWAY.

— Horace? De unde ai asta?

Horace nu-i putea spune, desigur, dar nici nu era nevoie. Bucăţica de popcorn răspunsese în locul lui. Atunci, lui Andi i se redeşteptă o amintire – una atât de tulbure şi ireală, încât părea mai degrabă un vis. Chiar era un vis sau Brenda Perkins venise cu adevărat la uşa ei după acea noapte îngrozitoare, cea dintâi a sevrajului? În timp ce revolta pentru hrană era în plină desfăşurare, la celălalt capăt al oraşului?

„Vrei să-mi ţii la tine ăsta, draga mea? Doar puţin. Am de mers până într-un loc şi nu vreau să-l iau cu mine.”

— A fost aici, îi spuse ea lui Horace, şi avea plicul ăsta la ea. Eu l-am luat… sau, cel puţin, aşa cred… dar pe urmă mi-a venit să vărs. Să vărs iar. Poate că l-am aruncat pe masă în timp ce alergam spre budă. A căzut? L-ai găsit pe jos?

Câinele lătră scurt. Ar fi putut însemna „da” sau: „Sunt gata de joacă, dacă vrei.”

— Îţi mulţumesc, continuă Andrea. Eşti un căţel bun. Am să i-l dau Juliei imediat ce se întoarce.

Nu-i mai era somn şi nici nu mai tremura – pentru moment, cel puţin. Dar deja devenise curioasă. Fiindcă Brenda era moartă. Ucisă. Şi asta se întâmplase la scurt timp după ce-i adusese plicul. Ceea ce însemna că era important.

— O să arunc doar o privire, bine?

Horace lătră din nou. Lui Andi Grinnell i se păru să răspundea: „De ce nu?”

Deschise plicul şi aproape toate secretele lui Big Jim Rennie îi căzură în poală.

22

Claire ajunse acasă prima. Urmă Benny, apoi Norrie. Toţi trei stăteau aşezaţi pe veranda casei McClatchey, când sosi şi Joe, tăind-o peste peluze şi atent să nu iasă în lumină. Benny şi Norrie beau suc Dr. Brown’s cald, iar Claire îşi desfăcuse o bere din proviziile soţului ei şi sorbea legănându-se încet cu balansoarul. Joe se aşeză lângă ea, iar mama lui îi cuprinse cu braţul umerii osoşi. „E plăpând”, îşi spuse ea. „Nu ştie, dar aşa e. Abia cât o păsărică…”

— Băi, îl întâmpină Benny, întinzându-i sucul cu care-l aşteptaseră, începeam să ne cam îngrijorăm.

— Donşoara Shumway a mai avut de pus câteva întrebări despre cutie, răspunse Joe. Voia să ştie mai mult decât îi puteam spune eu. Mamă, ce cald e, nu? Cald ca-ntr-o noapte de vară.

Ridică privirea spre cer.

— Şi ia uitaţi-vă la luna asta…

— N-am chef, replică Norrie. Mă sperie.

— Eşti OK, dragule? îl întrebă Claire.

— Da, mamă. Tu?

Femeia zâmbi.

— Nu ştiu. O să meargă? Voi ce credeţi? Vreau să zic, ce credeţi cu adevărat?

Un moment, niciunul nu-i răspunse, iar asta o speria mai tare ca orice. Apoi, Joe o sărută pe obraz, zicând:

— O să meargă.

— Eşti sigur?

— Îhî.

Îşi dădea seama întotdeauna când o minţea – deşi era conştientă că-şi putea pierde acest talent, când băiatul avea să mai crească –, dar acum nu profită. Îl sărută, doar, şi ea, cu respiraţia caldă şi, din cauza berii, amintind de mirosul tatălui lui.

— Numai să nu mai curgă sânge.

— N-o să curgă, o asigură Joe.

— OK. Aşa mai merge, zâmbi Claire.

Mai rămaseră un timp în întuneric, vorbind foarte puţin. Apoi intrară în casă, lăsând oraşul să doarmă sub luna roz.

Tocmai trecuse de miezul nopţii.

1

Era ora douăsprezece şi jumătate, în noaptea de 26 octombrie, când Julia intră în casa lui Andrea. Avu grijă să nu facă zgomot, dar nu era nevoie – se auzea muzică de la micul aparat de radio portabil al lui Andi: Staple Singers, dându-se mari sfinţi cu Găseşte-ţi biserica potrivită.

Horace îi ieşi în întâmpinare, dând din fund şi zâmbindu-i cu acel rânjet nebunesc al lui, de care numai câinii corgi par să fie în stare.