Făcu o plecăciune în faţa ei, cu labele dinainte desfăcute, iar Julia îl scărpină scurt în spatele urechilor, unde era punctul lui sensibil.

Andrea stătea pe canapea, cu un pahar de ceai.

— Scuze pentru muzică, spuse ea, dând mai încet. Nu puteam dormi.

— Eşti la tine acasă, iubito, îi răspunse Julia. Cât despre WCIK, ăsta chiar e un post tare.

Andi zâmbi.

— De dup-amiază încoace, tot în imnuri evanghelice înălţătoare o ţine. Mă simt de parc-aş fi luat jackpotul. Cum a fost la întâlnire?

— Bine, replică Julia, aşezându-se.

— Vrei să-mi povesteşti?

— Nu-ţi face griji. Tu trebuie să te concentrezi ca să te simţi mai bine. Şi ştii ceva? Chiar arăţi puţin mai bine.

Aşa şi era. Andi era încă palidă, şi mult prea slabă, dar cearcănele i se mai şterseseră, iar în ochi i se zărea o strălucire nouă.

— Îţi mulţumesc că mă încurajezi.

— Horace a fost cuminte?

— Foarte cuminte. Ne-am jucat cu mingiuca şi pe urmă am dormit amândoi puţin. Probabil că de-asta arăt mai bine. Nimic nu se compară cu un pui de somn, ca să împrospăteze tenul.

— Şi spatele?

Andrea zâmbi. Era un zâmbet de o complicitate ciudată, fără prea mult haz în el.

— Spatele meu n-o duce deloc rău. Abia dacă mai am câte un junghi, când mă aplec. Ştii ce cred eu?

Julia clătină din cap.

— Cred că, dacă-i vorba de medicamente şi droguri, trupul şi mintea devin conspiratori. Când creierul vrea droguri, trupul îl ajută. Zice: „Nicio grijă, nu te simţi vinovat, e-n regulă, chiar te doare.” Nu mă refer chiar la ipohondrie, nu-i ceva atât de simplu. Doar…

Lăsă fraza neterminată, iar privirea îi deveni vagă, ca şi cum s-ar fi dus cu gândul în altă parte.

„Unde?” se întrebă Julia.

Apoi, îşi reveni.

— Natura umană poate fi distructivă. Spune-mi, nu crezi că un oraş e ca un organism?

— Ba da, răspunse pe dată Julia.

— Şi poate spune că are dureri, astfel încât creierul să-i facă rost de drogurile după care tânjeşte?

Julia se gândi un moment, apoi dădu din cap.

— Într-adevăr.

— Şi-n clipa asta, Big Jim Rennie e creierul oraşului, nu?

— Da, iubito. Aş zice că aşa e.

Andrea se aşeză pe canapea, cu capul uşor plecat. Apoi, închise micul radio cu baterii şi se ridică iar în picioare.

— Cred că mă duc să mă culc. Poate chiar o să reuşesc să dorm puţin.

— Foarte bine.

După care, fără niciun motiv clar, Julia o întrebă:

— Andi, s-a întâmplat ceva în lipsa mea?

Andrea păru surprinsă.

— Păi, nu prea… Horace şi cu mine ne-am jucat cu mingea… Se aplecă, fără nici cea mai mică tresărire de durere – o mişcare pe care cu doar o săptămână în urmă ar fi considerat-o imposibilă – şi întinse o mână. Horace veni la ea, lăsând-o să-l mângâie pe cap.

— Se pricepe foarte bine la aporturi.

2

În camera ei, Andrea se instală confortabil pe pat, deschise dosarul VADER şi reluă lectura. Mai atentă, de astă dată. Când în sfârşit introduse hârtiile la loc în plic, era aproape ora două noaptea. Puse plicul în sertarul mesei de lângă pat. În acelaşi sertar mai era şi pistolul calibru .38 pe care i-l dăduse fratele său, Douglas, cu doi ani în urmă, de ziua ei. Fusese surprinsă, dar Dougie insistase că o femeie care locuieşte singură are nevoie de protecţie.

Acum îl scoase şi verifică încărcătorul. Locaşul care ajungea sub cocoş când trăgaciul era apăsat pentru prima oară era gol, conform instrucţiunilor lui Twitch. Celelalte cinci erau încărcate. Mai avea şi alte cartuşe, pe sertarul de sus al debaralei, dar ştia că n-ar fi avut ocazia să reîncarce arma. Mica armată de poliţişti ar fi împuşcat-o înainte.

Iar dacă nu-l putea omorî pe Rennie cu cinci gloanţe, probabil că oricum n-ar fi meritat să mai trăiască.

— În fond, murmură ea, în timp ce punea pistolul la loc în sertar, pentru ce m-am dezintoxicat, la urma urmei?

Răspunsul părea limpede, acum când creierul i se purificase de Oxycontin: revenise pe calea cea dreaptă, ca să poată trage drept la ţintă.

— Amin, spuse şi stinse lumina.

Peste cinci minute, dormea.

3

Junior era treaz. Stătea lângă fereastră, pe singurul scaun al camerei de spital, privind bizara lună roz care se ascundea după o pată neagră de pe Dom, nouă pentru el. Aceasta era mai mare şi situată mult mai sus decât cele lăsate de loviturile cu rachete. Se făcuse vreo încercare nouă de a sparge Domul, în timp ce el zăcea fără cunoştinţă? Nu ştia şi nici nu-i păsa. Ceea ce conta era că Domul rezista pe poziţie. Altfel, oraşul ar fi fost luminat ca Las Vegasul, mişunând de-o mulţime de GI Joe. Sigur, se zăreau lumini ici şi colo, marcând locurile unde stăteau unii insomniaci înveteraţi, dar, în cea mai mare parte, Chester’s Mill dormea. Asta era foarte bine, fiindcă Junior avea lucruri la care să se gândească.

Şi anume, la Baaarbie şi la prietenii lui Barbie.

În timp ce stătea aşa lângă fereastră, pe Junior nu-l mai durea capul şi toate amintirile îi reveniseră, dar îşi dădea seama şi că era grav bolnav. Simţea o slăbiciune suspectă în toată partea stângă a trupului, iar uneori din acel colţ al gurii i se prelingea salivă. Dacă se ştergea cu mâna stângă, uneori putea să simtă contactul dintre piele şi piele, iar alteori nu. Pe lângă asta, în stânga câmpului său vizual plutea o pată neagră de forma unei găuri de cheie, destul de mare. Ca şi cum i s-ar fi rupt ceva în globul ocular. Bănuia că asta se şi întâmplase.

Îşi amintea furia turbată pe care o simţise în Ziua Domului; îşi amintea cum o fugărise pe Angie pe culoar, până la bucătărie, o trântise de frigider şi-i dăduse un genunchi în faţă. Îşi amintea sunetul loviturii, ca şi cum în spatele ochilor ei ar fi fost o farfurie de porţelan, pe care o spărsese cu genunchiul. Acea mânie îi trecuse între timp. În locul ei se instalase o furie mătăsoasă, care-i curgea prin trup din cine ştie ce sursă fără fund aflată undeva în cap, un izvor care-i răcorea şi-i limpezea minţile în acelaşi timp.

Futangiul bătrân pe care el şi Frankie îl găsiseră la Chester Pond