venise în cursul serii să-l examineze. Moşu’ se purta ca un profesionist, luându-i temperatura şi tensiunea, întrebându-l cum mai stătea cu durerile de cap, verificându-i chiar şi reflexele de la genunchi, cu un ciocănel de cauciuc. Apoi, după plecarea lui, Junior auzise vorbe şi râsete. Fusese menţionat şi numele lui Barbie. Junior se furişase până lângă uşă.

Era bătrânul sculangiu şi una din piţipoance, italioata aia sexy pe care-o chema Buffalo sau cam aşa ceva. Babalâcul îi desfăcuse bluza şi o mamelea. Ea-l descheiase la nădragi şi-i făcea laba. Îi înconjura o lumină verde, otrăvită.

— M-au cotonogit Junior şi prietenul lui, spunea moşotârcu’, da’ acuma ăla-i mort, şi-n curând ăsta o să moară şi el. A dat Barbie ordine.

— I-aş suge cariciu’ lu’ Barbie ca pe-un baton de mentă, spuse macaronara, iar moşu’ răspunse că şi lui i-ar fi plăcut. Apoi, după ce clipi din ochi, Junior văzu că nu făceau decât să meargă pe culoar. Nicio aură verde, niciun fel de porcărele. Aşadar poate că fusese o halucinaţie. Sau poate că nu… Un lucru era sigur: toţi erau înhăitaţi. Toţi, în gaşca lui Baaarbie. El se afla în închisoare, dar numai pentru un timp. Ca să câştige simpatie, probabil. Totul făcea parte din plaaanul lui Baaarbie. În plus, credea că acolo, în arest, Junior nu putea ajunge la el.

— Greşit, şopti, aşa cum stătea aşezat lângă fereastră, privind afară, în noapte, cu vederea sa defectuoasă. Greşit.

Junior ştia prea bine ce i se întâmplase; revelaţia îi venise într-o străfulgerare şi era de o logică incontestabilă. Suferea de intoxicaţie cu taliu, cum păţise şi rusul ăla, în Anglia. Ecusoanele din armată ale lui Barbie fuseseră presărate cu pulbere de taliu, Junior pusese mâna pe ele, iar acum murea. Şi, întrucât taică-său îl trimisese acasă la Barbie, însemna că şi el făcea parte din conspiraţie. Era altul dintre… ăia… ai lui Barbie… cum se chemau…

— Complici, şopti Junior. Altul dintre plicii-complicii lui Big Jim Rennie.

Dacă stăteai să te gândeşti – dacă aveai mintea limpezită – era absolut logic. Tatăl lui voise să-i închidă gura în legătură cu uciderea lui Coggins şi a lui Perkins. Prin urmare, îl otrăvise cu taliu. Toate se legau.

Afară, dincolo de peluză, un lup traversă parcarea. Pe iarbă, două femei goale stăteau în poziţia 69. „Şaişnouă, ’n gură plouă!” fredonau el şi Frankie în copilărie, când vedeau câte două fete mergând împreună, fără să ştie ce însemna, ştiind doar că era o vorbă urâtă. Una dintre lingătoare semăna cu Sammy Bushey. Sora – Ginny, aşa o chema – îi spusese că Sammy murise, ceea ce era în mod clar o minciună, şi însemna că şi Ginny era băgată; şi ea era cu Baaarbie.

Mai rămăsese în tot oraşul cineva care să nu fie? Despre care să poată fi sigur că nu era?

Da, îşi dădu Junior seama, mai erau doi. Copiii pe care el şi Frank îi găsiseră lângă iaz. Alice şi Aidan Appleton. Îşi amintea privirile lor bântuite şi cum îl îmbrăţişase fata când o luase în braţe. Când îi spusese că era în siguranţă, ea îl întrebase: „Promiţi?” iar Junior îi răspunsese că da. Se simţise foarte bine, promiţându-i. Şi apăsarea mâinii ei încrezătoare îl făcuse să se simtă bine.

Brusc, luă o decizie: avea să-l omoare pe Dale Barbara. Şi, dacă încerca cineva să-l împiedice, îl omora şi pe ăla. Apoi, urma să-şi găsească tatăl şi să-l omoare şi pe el… lucru la care visase de ani de zile, deşi niciodată până acum n-o recunoscuse în sinea lui pe deplin.

După ce le rezolva pe astea, avea să-i caute pe Aidan şi Alice. Dacă încerca cineva să-l oprească, îl omora. Avea să-i ducă pe copii înapoi la Chester Pond şi să aibă grijă de ei. Avea să se ţină de cuvânt. Dacă o făcea, nu mai murea. Dumnezeu nu l-ar fi lăsat să moară otrăvit cu taliu, în timp ce avea grijă de copiii ăia.

Acum, Angie McCain şi Dodee Sanders umblau ţanţoşe prin parcare, în fuste de suporteriţe şi pulovere cu W-urile mari ale echipei Mills Wildcats pe piept. Îl văzură privindu-le şi începură să-şi învârtească şoldurile, ridicându-şi fustele. Feţele le erau fleşcăite şi se bălăngăneau, în descompunere. Cântau: „Deschide uşa la cămară! Hai la noi, să ne mai futem! Hai… BĂIEŢII!”

Junior închise ochii. Îi deschise iar. Prietenele lui dispăruseră. Altă halucinaţie, la fel ca lupul. Despre alea care făceau 69 nu era chiar atât de sigur.

Poate, îşi spuse el, n-avea să-i ducă, totuşi, pe copii la Chester Pond. Era cam departe de oraş. Poate era mai bine să-i ducă-n schimb în cămara McCain. Aia era mai aproape. Şi era plină de mâncare.

Şi, fireşte, acolo era întuneric.

— O să am eu grijă de voi, copii, spuse Junior. O să vă ţin la loc sigur. După ce moare Barbie, praful o să se-aleagă de toată conspiraţia.

După un timp, îşi rezemă fruntea de geam şi adormi.

4

O fi fost fundul Henriettei Clavard doar învineţit, nu rupt, dar tot o durea ca dracu’ – descoperise că, la optzeci şi patru de ani, orice problemă ai fi avut te durea ca dracu’ – şi la început crezuse că din cauza fundului se trezise cu noaptea-n cap, în acea dimineaţă de joi. Dar Tyulenolul pe care-l luase la ora trei părea încă să mai aibă efect. În plus, găsise şi inelul anal al răposatului ei soţ (John Clavard suferise de hemoroizi), care o ajuta considerabil. Nu! Altceva era – şi, la scurt timp după ce se trezise, îşi dădu seama ce anume.

Setterul irlandez al familiei Freeman, Buddy, urla. Iar Buddy nu urla niciodată. Era cel mai politicos câine de pe Battle Street, o alee scurtă, chiar în spate la Catherine Russell Drive. De asemenea, generatorul soţilor Freeman se oprise. Henrietta îşi spuse că poate asta o trezise de fapt, nu câinele. Cu siguranţă, murmurul generatorului o adormise, în seara trecută. Era unul dintre acelea vechi, care suflau