în aer gaze albastre de eşapament; generatorul Freemanilor scotea un sunet monoton şi slab care era absolut liniştitor. Henrietta bănuia că era scump, dar Freemanii şi-l puteau permite. Will era proprietarul reprezentanţei Toyota la care râvnise cândva Big Jim Rennie, şi cu toate că treceau prin vremuri grele pentru majoritatea comercianţilor de maşini, Will păruse întotdeauna excepţia care confirma regula. Nu mai demult de anul trecut, el şi Lois îşi extinseseră casa cu o anexă foarte frumoasă.

Dar urletul acela… Câinele părea rănit. Un animal în suferinţă era genul de lucru de care familia Freeman se ocupa imediat… şi atunci, ce mai aşteptau?

Henrietta se dădu jos din pat (strâmbându-se puţin, când fundul ei ieşi din adâncitura comodă a saltelei de buret) şi se duse la fereastră. Vedea perfect casa cu niveluri inegale a familiei Freeman, deşi lumina zorilor era cenuşie şi moartă, nu limpede ca de obicei în dimineţile de la sfârşitul lunii octombrie. De la fereastră îl auzea şi mai bine pe Buddy, dar nu vedea pe nimeni mişcându-se pe-acolo. Casa era complet cufundată în întuneric, nici măcar o lampă Coleman nu ardea, la vreo fereastră. Ar fi crezut că plecaseră undeva, dar ambele maşini erau parcate pe alee. Şi-n fond, unde să se ducă?

Buddy continua să urle.

Henrietta îşi luă papucii şi capotul pe ea şi ieşi. În timp ce stătea pe trotuar, văzu sosind o maşină. Era Douglas Twitchell, în drum spre spital, desigur. Coborî de la volan; avea ochii umflaţi şi ţinea în mână o ceaşcă de cafea cu emblema de la Sweetbriar Rose.

— Vă simţiţi bine, doamnă Clavard?

— Da, dar e ceva în neregulă la familia Freeman. Auzi?

— Mda…

— Deci, ar trebui s-audă şi ei. Maşinile lor sunt acolo, şi-atunci de ce nu fac nimic?

— Arunc o privire.

Twitch sorbi din cafea, apoi puse ceaşca pe capota maşinii.

— Staţi aici.

— Prostii, replică Henrietta Clavard.

Merseră pe trotuar vreo douăzeci de metri, apoi cotiră pe aleea casei Freeman. Câinele tot urla, urla… Sunetul făcea ca pe Henrietta s-o ia cu frig, deşi în aer se simţea o moleşeală călduţă.

— Foarte rău aerul, comentă ea. Miroase ca-n Rumford, când abia ne căsătoriserăm şi încă mergeau din plin toate fabricile de hârtie. Sigur nu le face bine la oameni.

Mormăind, Twitch sună la uşă. Neprimind niciun răspuns, începu să ciocăne, apoi să bată cu pumnul.

— Vezi dacă nu-i descuiat, propuse Henrietta.

— Nu ştiu dacă ar fi cazul, doamnă…

— Ete, vacs…!

Henrietta trecu pe lângă el şi apăsă pe clanţă. Uşa se deschise. Interiorul casei era tăcut şi plin de umbrele întunecoase ale zorilor.

— Will? strigă ea. Lois? Sunteţi aici?

Nu-i răspunseră decât alte urlete.

— Câinele-i în spate, spuse Twitch.

Ar fi ajuns mai repede dacă o luau drept prin casă, dar niciunul nu voia s-o facă, aşa că porniră mai departe pe alee, prin porticul dintre casă şi garajul unde Will îşi ţinea nu maşinile, ci jucăriile: două snowmobile, un ATV, o motocicletă Yamaha de teren şi o Honda Gold Wing voluminoasă.

Curtea din spate era împrejmuită cu un gard înalt, care-i asigura discreţia. Poarta se afla dincolo de portic. Twitch o deschise şi imediat fu lovit de setterul irlandez înnebunit, cu toate cele treizeci şi cinci de kilograme ale lui. Scoase un strigăt surprins şi ridică mâinile, dar câinele nu voia să-l muşte; Buddy era setat din plin pe modul ajutor-vă-rog! Îşi puse labele pe pieptul ultimei tunici curate a lui Twitch, mânjind-o cu pământ, şi începu să-şi lase balele pe obrajii lui.

— Termină! strigă Twitch, împingându-l jos, dar câinele sări imediat la loc, cu labele pe tunică şi pe faţă cu limba lui lungă şi roz.

— Buddy, şezi! îi ordonă Henrietta şi numaidecât Buddy se lăsă pe coapse, scheunând şi uitându-se de la unul la celălalt. Sub el începu să se întindă o băltoacă de urină.

— Doamnă Clavard, nu-i a bună…

— Nu e, aprobă Henrietta.

— Mai bine staţi cu câi…

Femeia invocă din nou vacsul şi intră în curtea din spate, lăsându-l pe Twitch s-o ajungă din urmă. Buddy venea după ei, cu capul plecat şi coada între picioare, scâncind neconsolat.

Ajunseră la o terasă pietruită, cu un grătar pentru friptură pe ea. Grătarul era acoperit cu o prelată verde pe care scria: BUCĂTĂRIA E ÎNCHISĂ. Dincolo de el, la marginea peluzei, se afla o platformă de lemn, pe care era instalată cada fierbinte a familiei Freeman. Twitch presupuse că-şi făcuseră un gard atât de înalt, ca să poată sta acolo goi, poate chiar şi să se dea-n bărci puţin, dacă le venea cheful.

Acum, Will şi Lois erau în casă, dar vremurile lor de dat în bărci apuseseră. Aveau trase pe capete nişte pungi de celofan transparent. Acestea păreau să fi fost strânse la gât cu nişte cordoane sau elastice maro. Se aburiseră pe dinăuntru, dar nu atât de tare încât Twitch să nu poată distinge feţele învineţite. Pe platforma de lemn, între rămăşiţele pământeşti ale lui Will şi Lois Freeman, se găseau o sticlă de whisky şi un mic flacon de medicamente.

— Stai, spuse Twitch.

Nu ştia cui i se adresa: sieşi, doamnei Clavard sau poate lui Buddy, care tocmai dăduse glas încă unui urlet deznădăjduit. În niciun caz nu vorbea cu vreunul dintre soţii Freeman.

Henrietta nu se opri. Îşi văzu de drum spre cadă, urcă cele două trepte, cu spatele drept ca al unui soldat, se uită la feţele decolorate ale vecinilor ei atât de drăguţi (şi atât de normali, ar fi spus), aruncă o privire spre sticla de whisky, văzu că era Glenlivet (cel puţin, îşi luaseră rămas-bun de la viaţă cu distincţie), apoi luă flaconul de medicamente cu eticheta Sanders Hometown Drug.

— Ambien sau Lunesta? întrebă Twitch, cu glas greu.

— Ambien, răspunse ea mulţumită că vocea care-i ieşea din gâtlejul uscat suna firesc. Al ei. Deşi cred că aseară l-au făcut pe din două.

— Au lăsat şi vreun mesaj?

— Aici, nu. Poate în casă.

Dar nici în casă nu găsiră nimic, cel puţin în locurile cele mai evidente, şi niciunul dintre ei nu se putea gândi la vreun motiv de a ascunde o scrisoare despre sinucidere. Buddy îi urma dintr-o cameră în alta, fără să mai urle, dar scheunând din adâncul gâtlejului.

— Cred c-am să-l iau la mine acasă, spuse Henrietta.

— E singura soluţie. La spital