Twitch arătă cu degetul mare înapoi, peste umăr. Simţea că i se întorcea stomacul pe dos, dar nu asta era partea cea mai rea, ci depresia care-l cuprindea, umbrindu-i sufletul de obicei atât de însorit.

— Nu înţeleg de ce-au făcut-o, spuse Harriet. Dacă am fi stat de-un an sub Dom… sau măcar de-o lună… da, atunci, poate… Dar după nicio săptămână? Nu aşa reacţionează în faţa problemelor nişte oameni stabili psihic.

Twitch credea că înţelege motivul, dar nu voia să i-l spună Henriettei: că avea să treacă într-adevăr o lună, că avea să treacă un an. Poate chiar mai mult. Şi fără ploaie, cu tot mai puţine resurse, şi cu aerul tot mai viciat. Dacă ţara cea mai avansată tehnologic din lume nu fusese-n stare până acum să înţeleagă ce anume se întâmpla în Chester’s Mill (necum să mai şi rezolve problema), slabe şanse ca asta să se întâmple prea curând. Pesemne că Will Freeman înţelesese. Se poate, Lois venise cu ideea. Poate, când li se oprise generatorul, spusese: „Hai s-o facem până nu se răceşte apa din cadă, iubitule. Să scăpăm de sub Dom cât mai suntem cu burţile pline. Ce zici? O ultimă scaldă, cu câteva păhărele de rămas-bun.”

— Poate avionul a fost picătura care a umplut paharul, spuse Twitch. Cursa Air Ireland care s-a lovit de Dom ieri.

Henrietta nu răspunse; îşi trase nasul şi scuipă mucii în chiuveta de la bucătărie. Era un gest de repudiere destul de şocant. Ieşiră iar din casă.

— Mai mulţi oameni vor face la fel, nu? întrebă ea, când ajunseră la capătul aleii. Fiindcă, uneori, sinuciderea pluteşte în aer. Ca un virus de gripă.

— Unii au şi făcut-o.

Twitch nu ştia dacă sinuciderea era nedureroasă, cum spunea cântecul, dar în anumite împrejurări putea fi cu siguranţă molipsitoare. Poate cu atât mai mult când era o situaţie fără precedent, iar aerul începea să miroasă atât de urât ca în acea dimineaţă fără vânt, nefiresc de caldă.

— Sinucigaşii sunt nişte laşi, declară Henrietta. Asta-i o regulă de la care nu există excepţii, Douglas.

Twitch, al cărui tată murise încet şi chinuitor, de cancer la stomac, se întrebă cât adevăr era în asta, dar nu spuse nimic.

Rezemându-şi mâinile pe genunchii osoşi, Henrietta se aplecă spre Buddy, care-şi lungi gâtul ca s-o miroasă.

— Hai la vecina, măi blăniţă. Am trei ouă. Poţi să le mănânci până nu se strică.

Porni, apoi se mai întoarse o dată spre Twitch.

— Sunt – nişte – laşi, repetă ea, accentuând fiecare cuvânt în parte.

5

Jim Rennie se externă de la „Cathy Russell”, dormi adânc în patul lui de-acasă şi se trezi revigorat. Deşi n-ar fi recunoscut-o în faţa nimănui, unul dintre motivele pentru care se simţea mai bine era acela că Junior nu se afla în casă.

Acum, la ora opt, Hummerul lui negru era parcat la o uşă sau două distanţă de a lui Rosie (în faţa unui hidrant, da’ ce mama dracu? Tot n-aveau pompieri). Big Jim lua micul dejun cu Peter Randolph, Melvin Searles, Freddy Denton şi Carter Thibodeau. Carter îşi ocupase tot locul obişnuit în ultima vreme, la dreapta lui Rennie. În dimineaţa asta, purta două pistoale: pe al lui la şold, iar în teaca de la subsuoară, Beretta Taurus-ul predat recent de Linda Everett.

Cvintetul se aşezase la masa de palavre din fundul restaurantului, alungând ocupanţii fără pic de mustrare de cuget. Rose nu se apropia de ei; îl trimisese pe Anson să-i servească.

Big Jim comandase trei ochiuri, un cârnat dublu şi pâine de casă prăjită în untură de şuncă, aşa cum servea mama lui. Ştia c-ar fi trebuit s-o lase mai moale cu colesterolul, dar avea nevoie de toată energia pe care putea să şi-o adune. Pentru câteva zile, mai exact; după aceea, lucrurile aveau să fie sub control. Atunci, putea să-şi vadă şi de colesterol – cum se tot amăgea de vreo zece ani.

— Unde-s fraţii Bowie? îl întrebă el pe Carter. Am zis că-i vreau pe păcătoşii ăia de Bowie aici, aşa că unde sunt?

— A trebuit să se ducă la un apel pe Battle Street, răspunse Carter. Domnul şi doamna Freeman s-au sinucis.

— Drac-bumbacul ăla şi-a scurtat zilele?! exclamă Big Jim; cei câţiva clienţi, aproape toţi la bar, urmărind CNN, întoarseră capetele, apoi îşi mutară privirile în altă parte. I-auzi! Deloc nu mă mir!

Îi trecu prin minte că de-acum putea să-şi ia şi reprezentanţa Toyota… dar de ce-ar mai fi avut nevoie de ea? Îi căzuse în faţă o pleaşcă mult mai mare: tot oraşul. Deja începuse să întocmească o listă de ordine concrete, pe care avea să le pună în aplicare imediat ce dobândea puteri executive depline. Iar asta urma să se întâmple în aceeaşi seară. Şi-n plus, de ani întregi îi ura pe nesimţitul ăla linguşitor de Freeman şi pe ţâţoasa de nevastă-sa, aia care rima-cu-bârfă.

— Băieţi, Will şi Lois îşi iau acum micul dejun în rai.

Făcu o pauză, apoi izbucni în râs. Nu dădea bine, dar nu se putea stăpâni.

— În sala de mese a slugilor, nu mă îndoiesc.

— Şi-n timp ce erau acolo, fraţii Bowie au mai primit un telefon, continuă Carter. De la Ferma Dinsmore. Încă o sinucidere.

— Cine? întrebă şeful Randolph. Arlen?

— Nu, nevastă-sa. Shelley.

Asta chiar era păcat.

— Să ne plecăm capetele un moment, propuse Big Jim şi-şi întinse lateral mâinile. Carter îl prinse de una, iar Mel Searles de cealaltă; Randolph şi Denton i se alăturară.

— ODoamne, rogutebinecuvânteazăsărmanelesuflete, înnumeleluiIisusamin, intonă Big Jim, apoi înălţă capul. O trebuşoară, Peter.

Peter îşi scoase carnetul. Al lui Carter era deja pregătit, lângă farfurie; băiatul îi plăcea din ce în ce mai mult lui Big Jim.

— Am găsit propanul care lipsea, anunţă Rennie. E la WCIK.

— Iisuse! făcu Randolph. Trebuie să trimitem nişte camioane acolo să-l ia.

— Da, dar nu azi. Mâine, când toţi se vor întâlni cu neamurile. Am început deja pregătirile. Fraţii Bowie şi