Roger se vor duce din nou, dar vom avea nevoie şi de câţiva dintre noii agenţi. Fred, tu şi Mel. Plus încă patru sau cinci, aş zice. Tu nu, Carter, vreau să stai cu mine.

— De ce ai nevoie de poliţişti pentru câteva rezervoare de propan? întrebă Randolph.

— Păi, răspunse Jim, ştergându-se de gălbenuş cu o bucăţică de pâine prăjită, totul pleacă de la prietenul nostru Dale Barbara şi planurile lui de a destabiliza oraşul. Acolo sunt doi oameni înarmaţi şi se pare că protejează un soi de laborator pentru preparat droguri. Cred că Barbara l-a pus la punct cu mult timp înainte de a apărea personal aici; totul a fost foarte meticulos planificat. Unul dintre ei este Philip Bushey.

— Loserul ăla, mormăi Randolph.

— Iar celălalt, cu regret vă spun, e Andy Sanders.

Randolph tocmai îşi înfigea furculiţa în cartofii prăjiţi. O scăpă pe farfurie, cu un zăngănit.

— Andy?

— Trist, dar adevărat. Barbara l-a racolat – o ştiu din surse sigure, dar să nu mă întrebaţi care-s alea. Au cerut să rămână anonime.

Oftă adânc, apoi îşi îndesă în mâncătoare un dumicat de pâine mânjit cu gălbenuş. Doamne Sfinte, că bine se mai simţea în dimineaţa asta!

— Cred că Andy avea nevoie de bani. Din câte-am înţeles, banca se pregătea să-i închidă magazinul. Niciodată n-a avut cap de afacerist.

— Şi nici pentru guvernarea oraşului n-a avut, adăugă Freddy Denton.

În mod normal, lui Big Jim nu-i convenea să fie întrerupt de inferiori, dar acum toate-i plăceau.

— Aşa e, din păcate, confirmă el, apoi se aplecă peste masă, atât cât îi permitea burta. Andy şi Bushey au deschis focul asupra unuia dintre camioanele pe care le-am trimis acolo ieri. I-au spart cauciucurile din faţă. Draci-bumbacii ăia sunt periculoşi.

— Toxicomani înarmaţi, remarcă Randolph. Un coşmar pentru forţele legii. Oamenii care se vor duce acolo trebuie să poarte veste antiglonţ.

— Bună idee.

— Iar pentru siguranţa lui Andy nu pot să garantez.

— Dumnezeu să te ţină, ştiu. Fă ce trebuie. Avem nevoie de propanul ăla. Oraşul plânge după el şi am de gând să anunţ, la întrunirea de diseară, că am găsit o sursă nouă.

— Chiar nu pot să merg şi eu, domnule Rennie? întrebă Carter Thibodeau.

— Ştiu că e o dezamăgire pentru tine, dar vreau ca mâine să fii cu mine, nu acolo unde se va ţine Ziua de Vizită. Şi tu, Randolph, cred. Cineva trebuie să coordoneze toate treburile astea, care riscă să dea într-un bal la grămadă. Va trebui să încercăm să ferim oamenii de a fi călcaţi în picioare. Deşi unii probabil tot vor fi, pentru că nu ştiu să se poarte. Mai bine spuneţi-i lui Twitchell să fie şi el acolo, cu ambulanţa.

Carter notă în carnet.

În acel moment, Big Jim se întoarse spre Randolph. Avea chipul alungit de tristeţe.

— Sunt dezolat că trebuie s-o spun, Pete, dar informatorul meu a sugerat că s-ar putea ca şi Junior să fie implicat în activitatea laboratorului de droguri.

— Junior? se miră Mel. Nooo, în niciun caz Junior.

Big Jim dădu din cap, ştergându-se cu podul palmei la ochiul neumezit.

— Şi mie îmi vine greu să cred. Nu vreau să cred, dar ştiţi că e în spital, da?

Dădură din capete.

— Supradoză de droguri, şopti Rennie, aplecându-se şi mai mult peste masă. Pare să fie cea mai probabilă explicaţie pentru ceea ce se întâmplă cu el.

Se îndreptă la loc, privindu-l din nou pe Randolph.

— Nu încercaţi să intraţi de pe drumul principal, se vor aştepta la asta. Cam la un kilometru şi jumătate spre est de postul de radio e o cale de acces…

— O ştiu, îl întrerupse Freddy. Acolo a fost parcela de pădure a lui Sam Jeg Verdreaux, ’nainte să i-o ia banca-napoi. Cred c-acum tot terenul i-al Sfântului Mântuitor.

Zâmbind, Big Jim dădu din cap, deşi de fapt pământul aparţinea unei corporaţii din Nevada, al cărei preşedinte era el însuşi.

— Luaţi-o pe-acolo, apoi mergeţi până la postul de radio prin spate. Sunt mai mult tufişuri uscate şi n-ar trebui să aveţi probleme.

Telefonul lui Big Jim sună. Se uită la display, cât pe ce să-l lase să intre pe voice mail, apoi îşi zise: „Ce mama naibii…?” aşa cum se simţea în dimineaţa aceea, putea fi plăcut să-l asculte pe Cox cum făcea spume la gură.

— Rennie la telefon. Ce vrei, colonele Cox?

Ascultă, cu zâmbetul pălindu-i puţin.

— De unde ştiu eu că spui adevărul?

Mai ascultă un timp şi încheie convorbirea fără să salute. Un moment, rămase încruntat, cu gândul la cele auzite. Apoi, ridică privirea spre Randolph.

— Avem un contor Geiger? În adăpostul antiradioactiv, poate?

— Măi, nu ştiu… Al Timmons o fi ştiind.

— Găseşte-l şi zi-i să se uite.

— E important? se interesă Randolph, în acelaşi timp cu Carter, care întreba:

— Sunt radiaţii, şefule?

— Nu e niciun motiv de îngrijorare, le răspunse Big Jim. Cum ar zice Junior, încearcă doar să mă bage-n sperieţi. Sunt sigur de asta. Dar interesaţi-vă de contorul ăla Geiger. Dacă avem unul – şi mai merge – aduceţi-mi-l mie.

— OK, replică Randolph, cam temător.

Acum, Big Jim îşi dorea să fi lăsat, totuşi, mesageria vocală. Sau să-şi ţină gura. Aproape sigur, Searles avea să trăncănească, dând drumul zvonurilor. Fir-ar să fie, şi Randolph putea s-o facă. Şi probabil că nu era nimic serios, doar că dracul-bumbacul ăla cu chipiu lustruit încerca să-i strice ziua. Cea mai importantă zi din viaţa lui, probabil.

Freddy Denton, cel puţin, rămăsese cu gândul la problema imediată.

— La ce oră vreţi să atacăm postul de radio, domnu’ Rennie?

Big Jim reluă în minte tot ce ştia despre programul Zilei de Vizită, apoi zâmbi. Era un surâs sincer, învăluindu-i în voie bună obrajii care cam luceau de grăsime şi lăsând să i se vadă dinţii mici.

— La douăsprezece. Toată lumea va fi la giugiuleală, pe Şoseaua 119, iar restul oraşului o să fie pustiu. Aşa că intraţi şi-i rezolvaţi pe dracii-bumbacii ăia care stau pe propanul nostru, la orele amiezei. Exact ca-n filmele western vechi.

6

Pe la ora unsprezece fără un sfert, în acea dimineaţă de joi, furgonul de la Sweetbriar Rose se îndrepta greoi spre sud, pe Şoseaua 119. A doua zi, drumul urma să fie blocat de maşini trăsnind a gaze de eşapament, dar acum domnea o pustietate parcă