ireală. La volan stătea Rose însăşi, cu Ernie Calvert pe locul din dreapta. Norrie se afla între ei, pe carcasa motorului, ţinându-şi strâns skateboardul, care era acoperit cu abţibilduri purtând însemnele unor formaţii punk de mult apuse, ca Stalag 17 şi Dead Milkemen.

— Ce urât miroase…! remarcă fata.

— E de la Prestile, dragă, răspunse Rose. S-a transformat într-o mlaştină mare şi puturoasă, aproape de confluenţa cu Motton.

Ştia că era mai mult decât mirosul râului muribund, dar n-o spuse. Erau obligaţi să respire, aşa că n-avea niciun rost să-şi bată capul cu aerul pe care-l respirau.

— Ai vorbit cu mama ta?

— Mda, zise Norrie, posomorâtă. O să vină, da’ nu se-nnebuneşte după idee.

— Va aduce alimentele pe care le mai are, la momentul potrivit?

— Da. În portbagaj.

Ceea ce Norrie nu adăugă era că Joanie Calvert avea să-şi încarce mai întâi provizia de alcool; mâncarea era vioara a doua.

— Şi cu radiaţiile cum facem, Rose? Nu putem căptuşi cu plumb fiecare maşină care va urca acolo.

— Dacă oamenii trec doar o dată sau de două ori, ar trebui să fie totul în regulă.

Rose se convinsese, studiind problema pe Internet. Mai descoperise şi că siguranţa faţă de radiaţii depindea de intensitatea razelor, dar nu vedea de ce i-ar fi îngrijorat cu lucruri pe care nu le puteau controla.

— Important e să se limiteze expunerea… iar Joe a spus că centura nu e foarte lată.

— Mama lui Joey nu vrea să vină.

Rose oftă. Ştia asta. Ziua de Vizită era o binecuvântare şi nu numai… Le putea acoperi retragerea, dar aceia dintre ei care aveau rude de cealaltă parte puteau dori să le vadă. „S-ar putea ca McClatchey să piardă la loterie ”, îşi spuse ea.

În faţă apăruse Jim Rennie’s Used Cars, cu firma sa uriaşă: VEŢI PORNI VOIOS LA DRUM, CĂ BIG JIM E CEL MAI BUN! DĂM $I PE CREDIT!

— Nu uitaţi… începu Ernie.

— Ştiu, îl întrerupse Rose. Dacă e cineva acolo, întorc în faţă şi pornesc înapoi spre oraş.

Dar toate locurile REZERVATE PENTRU ANGAJAŢI erau goale, sala de prezentare era pustie, iar pe uşa din faţă se afla un carton alb cu mesajul: ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DISPOZIŢII. Grăbită, Rose ocoli până în spate. Acolo erau aliniate maşini şi camioane având în ferestre inscripţii cu preţuri şi anunţuri ca MARE VALOARE şi CURATĂ-LUNĂ sau IA BAGĂ UN OCHI LA MINE (cu O-ul desenat ca un ochi sexy de fată cu gene lungi). Aceia erau caii de căruţă târnosiţi din grajdul lui Big Jim, incomparabili cu rasele pursânge elegante din faţă, germane sau din Detroit. În capătul opus al curţii, lângă gardul în eclise care despărţea proprietatea lui Big Jim de o pădurice plină de gunoaie, se înşirau câteva furgoane telefonice, unele încă purtând sigla AT&T.

— Alea, le arătă Ernie, în timp ce scotea din spatele scaunului o fâşie îngustă de metal.

— Ăsta-i un slim jim, observă Rose, amuzată în pofida nervozităţii. De ce-ai adus cu tine un slim jim, Ernie?

— Îl am de pe vremea când lucram la Food City. Te-ai mira să afli câţi oameni îşi uită cheile în maşină.

— Şi cum ai să porneşti motorul, Bunule? se interesă Norrie.

Ernie zâmbi vag.

— Mă descurc eu cumva. Opreşte aici, Rose.

Coborî şi merse grăbit spre primul furgon, mişcându-se cu o agilitate surprinzătoare pentru un om de aproape şaptezeci de ani. Se uită pe fereastră, clătină din cap şi se duse la următorul. Apoi, la al treilea – dar acela avea un cauciuc spart. După ce aruncă o privire şi în cabina celui de-al patrulea, se întoarse spre Rose şi-i făcu un semn cu degetul mare în sus.

— Hai, Rose! Valea!

Rose bănui că Ernie nu voia ca nepoata lui să-l vadă folosind slim jim-ul. Se simţi mişcată şi, fără să mai zică nimic, duse maşina înapoi în faţă, unde opri din nou.

— Eşti OK, dulceaţă?

— Da, răspunse Norrie, coborând. Dacă nu poate s-o pornească, ne întoarcem în oraş pe jos.

— Sunt aproape cinci kilometri. Îl ţin puterile?

Deşi era cam palidă la faţă, Norrie reuşi să zâmbească.

— Bunu e-n stare să meargă pe jos cu mine până cad eu prima de pe picioare. Face vreo şase kilometri pe zi, zice că treaba asta-i ţine încheieturile unse. Şi-acuma, du-te până nu vine cineva şi te vede.

— Eşti o fată de ispravă, o felicită Rose.

— Nu mă prea simt de ispravă.

— Oamenii ca tine niciodată n-o simt, scumpo.

Rose porni înapoi spre oraş. Norrie se uită după ea până dispăru în lungul şoselei, apoi începu să se dea într-o doară cu skateboardul prin curtea din faţă. Asfaltul cobora uşor în pantă, aşa că trebuia să împingă cu piciorul doar într-o singură direcţie… deşi era atât de activată, încât avea senzaţia că ar fi putut merge pe skateboard tocmai până pe Town Common Hill, fără să simtă distanţa. Şi dacă venea cineva…? Ei bine, venise pe jos cu bunicul ei, care voia să se uite la nişte maşini. Ea îl aştepta doar, ca să se întoarcă în oraş. Bunului îi plăcea să meargă pe jos, toată lumea ştia asta. Îi ungea încheieturile. Atâta doar că Norrie nu credea că ăsta era singurul motiv. Plimbările lui începuseră pe vremea când Buna începuse să încurce lucrurile (nimeni nu spunea pe faţă că avea Alzheimer, deşi toată lumea ştia). Norrie bănuia că mergea atâta pe jos ca să-şi înece amarul. Era posibil aşa ceva? Probabil că da. Ştia că şi ea, atunci când se dădea pe skateboard, făcând cele mai sonate figuri în parcul din Oxford, nu mai avea în minte loc pentru altceva decât bucurie şi teamă, iar bucuria avea câştig de cauză. Frica stătea ascunsă în camera din spate.

După un scurt răstimp (care ei i se păruse foarte lung), furgonul telefonic apăru din spatele clădirii, cu Bunu la volan. Norrie îşi luă skateboardul sub braţ şi sări în cabină. Era prima ei plimbare cu o maşină furată.

— Şmecher mai eşti Bunule, îi spuse ea, sărutându-l.

7

Joe McClatchey mergea spre bucătărie, vrând să ia una dintre cutiile cu suc de mere rămase în frigiderul mort, când îşi auzi mama spunând „Bump” şi se opri.

Ştia că părinţii lui se cunoscuseră în