studenţie, la Universitatea din Maine, şi că pe vremea aceea prietenii lui Sam McClatchey îl numeau pe acesta Bump, dar mama lui rareori îi spunea astfel, iar când o făcea, râdea şi roşea, ca şi cum porecla ar fi avut vreun subtext porcos. Despre asta, Joe nu ştia nimic. Ceea ce ştia era că o asemenea scăpare – o scăpare în trecut – însemna că era tulburată.

Se apropie de uşa bucătăriei. Aceasta era deschisă şi putea să le vadă pe mama lui şi pe Jackie Wettington, care acum purta bluză şi blugi albiţi în locul uniformei. L-ar fi putut vedea şi ele, dacă ridicau capetele. Joe nu avea intenţia să se furişeze; n-ar fi fost bine, mai ales dacă mama lui era supărată, dar deocamdată nu făceau decât să se uite una la alta. Stăteau aşezate la masa din bucătărie. Jackie o ţinea pe Claire de mâini. Joe văzu că mama lui avea ochii umezi şi i-a venit şi lui să plângă.

— Nu se poate, spunea Jackie. Te înţeleg că vrei, dar pur şi simplu nu se poate. Mai ales dacă diseară lucrurile vor merge aşa cum ar trebui.

— Nu pot nici măcar să-l sun şi să-i spun de ce n-am să fiu acolo? Sau să-i trimit un e-mail? Aş putea s-o fac!

Jackie clătină încet din cap. Avea pe faţă o expresie blândă, dar fermă.

— Ar putea să vorbească, iar vorbele ar ajunge la urechile lui Rennie. Dacă Rennie miroase ceva înainte să-i scoatem pe Barbie şi Rusty din închisoare, ne-am putea trezi cu un dezastru total pe cap.

— Dacă-i spun să ţină totul strict secret…

— Dar, Claire, nu-ţi dai seama? Miza e prea mare. Vieţile a doi oameni. Şi ale noastre.

Făcu o pauză.

— Şi a fiului tău.

Umerii lui Claire se înmuiară, apoi se îndreptară la loc.

— Atunci, luaţi-l pe Joe. Am să vin şi eu, după Ziua de Vizită. Rennie nu mă va bănui de nimic; nu-l cunosc deloc pe Dale Barbara şi nici pe Rusty nu-l ştiu mai mult, doar cât ne salutăm pe stradă. Eu îl consult pe doctorul Hartwell, din Castle Rock.

— Dar Joe îl cunoaşte pe Barbie, sublinie Jackie, cu răbdare. Joe e cel care-a făcut transmisia video când au tras cu rachetele. Iar Big Jim ştie. Nu crezi că ar putea să te ia în custodie şi să te interogheze până-i spun unde ne-am dus?

— N-aş face-o. N-aş spune niciodată.

Joe intră în bucătărie. Când îl văzu, Claire îşi şterse obrajii, încercând să zâmbească.

— A, bună, iubitule. Tocmai vorbeam despre Ziua de Vizită şi…

— Mamă, s-ar putea nu doar să te interogheze. Ar putea să te tortureze.

Mama lui îl privi şocată.

— N-ar face asta… Ştiu că nu-i un om drăguţ, dar e un ales al oraşului, în fond, şi…

— A fost ales al oraşului, o corectă Jackie. Acum dă probă pentru funcţia de împărat. Şi, mai devreme sau mai târziu, oricine vorbeşte. Vrei ca Joe, acolo unde va fi, să stea întrebându-se dacă nu cumva ţi se smulg unghiile?

— Încetează! strigă Claire. E îngrozitor!

Încercă să-şi tragă mâinile, dar Jackie nu le dădu drumul.

— Este totul sau nimic, iar acum e prea târziu ca să mai fie nimic. Treaba s-a pus în mişcare şi trebuie să ne mişcăm şi noi cu ea. Dacă ar fi vorba doar de evadarea lui Barbie, fără ajutorul nostru, Big Jim l-ar putea chiar lăsa să scape, fiindcă orice dictator are nevoie de un baubau. Dar nu e numai el, nu-i aşa? Iar asta înseamnă că va încerca să ne găsească şi să ne elimine.

— Cât aş vrea să nu fi intrat în povestea asta… Să nu mă fi dus la întâlnirea aia şi nici pe Joe să nu-l fi lăsat să se ducă…

— Dar trebuie să-l oprim! protestă băiatul. Domnul Rennie încearcă să facă din The Mill un, ştii, un stat poliţienesc!

— Eu nu pot opri pe nimeni! se tângui Claire. Sunt doar o amărâtă de gospodină!

— Dacă te mângâie cu ceva, replică Jackie, probabil ai primit un bilet pe ruta asta imediat ce copiii au găsit cutia.

— Nu mă mângâie cu nimic. Cu nimic!

— În unele privinţe, chiar avem noroc, continuă cealaltă. N-am atras alături de noi prea mulţi oameni nevinovaţi – cel puţin, nu încă.

— Rennie şi poliţia ne vor găsi oricum, insistă Claire. Nu vă daţi seama? În oraşul ăsta e atât de puţin loc…

Jackie zâmbi fără chef.

— Până atunci, vom fi mai mulţi. Cu mai multe arme. Iar Rennie o s-o ştie.

— Trebuie să ocupăm postul de radio cât mai curând, interveni Joe. Oamenii trebuie să audă şi partea cealaltă a poveştii. Trebuie să transmitem adevărul.

Ochii lui Jackie se luminară.

— Asta-i o idee al naibii de bună, Joe.

— Dumnezeule mare… murmură Claire, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

8

Ernie trase furgonul telefonic în faţa rampei de încărcare de la Burpee’s. „Acum sunt un infractor”, îşi spuse el, „iar nepoata mea de doisprezece ani mi-e complice. Sau o fi având treisprezece…?” Nu mai conta – nu se aştepta ca Pete Randolph s-o trateze ca pe o delincventă minoră dacă erau prinşi.

Rommie deschise uşa din spate, văzu că erau ei şi ieşi pe rampă cu arme în ambele mâini.

— Aţi avut vreo problemă?

— Uns a mers, replică Ernie, urcând treptele rampei. Pe drumuri nu e nimeni. Alte arme mai ai?

— Îhî. Câteva. Sunt înăuntru, după uşă. Ajută-ne şi tu, domnişoară Norrie.

Fata luă două puşti şi i le dădu bunicului ei, care le puse în furgon. Între timp, Rommie scoase pe rampă un cărucior cu douăsprezece suluri de plumb.

— Pe astea nu e nevoie să le luăm chiar acum, spuse el. Când ajungem acolo, punem şi pe parbriz. Lăsăm doar o fantă prin care să vedem – ca la tancurile alea Sherman vechi – şi mergem mai departe. Norrie, cât facem treaba asta Ernie şi cu mine, vezi dacă poţi să-mpingi afară cel’lalt căruţ. Dacă nu poţi, lasă-l şi venim noi după el, pe urmă.

Celălalt cărucior era încărcat cu multe cutii de alimente, în majoritate conserve sau concentrate pentru camping. O cutie era plină cu pungi de lapte praf la preţ redus. Căruciorul era greu, dar odată ce-l urni din loc,