merse destul de uşor. Oprirea, însă, era altceva; dacă Rommie nu întindea mâna să-l ţină, din fundul furgonului unde stătea, ar fi putut să cadă de pe rampă.

Ernie terminase de acoperit ferestruicile din spate ale furgonului furat cu folii plumbuite, lipindu-le cu bandă de camuflaj. Se şterse pe frunte şi spuse:

— I-al dracu’ de riscant, Burpee, punem la cale ditamai convoiul spre Livada McCoy.

Rommie ridică din umeri, apoi începu să încarce cutiile cu provizii, stivuindu-le pe lângă pereţi şi lăsând partea din mijloc liberă pentru pasagerii pe care sperau să-i ia mai târziu. Pe spatele cămăşii i se scurgea o deltă de sudoare.

— Putem doar să sperăm c-o să meargă repede şi-n linişte, în timp ce-o să ne acopere marea adunare. Nu prea avem de ales.

— Julia şi doamna McClatchey au să-şi pună şi ele plumb pe geamurile maşinii? întrebă Norrie.

— Îhî. Azi după-amiază. Am să le-ajut şi eu. Şi p-ormă va trebui să-şi lase maşinile în spatele magazinului. Nu pot să umble prin tot oraşu’ cu ferestrele căptuşite – le-ar lua lumea la-ntrebări.

— Şi cu acel Escalade al tău cum e? se interesă Ernie. Ar înghiţi restul proviziilor fără să râgâie măcar. L-ar putea conduce nevastă-ta pî…

— Misha nu vine, îl întrerupse Rommie. Nici nu vrea să s-amestece ea. I-am zis, aproape că m-am rugat în genunchi, da’ parcă vorbeam la pereţi. Cre’ că ştiam deja, fin’că nu i-am zis mai mult decât ştia şi ea… adică nu mare lucru, da’ asta n-o s-o scape de belele dacă se trezeşte cu Rennie pe cap. Numa’ că nu vrea să priceapă şi pace.

— De ce nu vrea? întrebă Norrie, cu ochii mari, dându-şi seama prea târziu că întrebarea putea fi nepoliticoasă, când îşi văzu bunicul încruntându-se.

— Fin’-că-i o-ncăpăţânată, drăguţa de ea. I-am zis că s-ar putea s-o păţească. „N-au decât să-ncerce”, zice. Asta-i Misha mea. Păi, la naiba! Dac-o s-apuc mai încolo, poate mă strecor până jos să văd dacă s-o fi răzgândit. Se zice c-aşa fac toate femeile. Haideţi, să mai punem din cutiile astea. Şi nu acoperi armele, Ernie. Poate-o s-avem nevoie de ele.

— Nu-mi vine să cred că te-am băgat în povestea asta, puştoaico, zise Ernie.

— E OK, Bunule. Mai bine înăuntru, decât pe din afară.

Atâta lucru, măcar, era adevărat.

9

BONG. Tăcere.

BONG. Tăcere.

BONG. Tăcere.

Ollie Dinsmore stătea aşezat turceşte la un metru şi ceva de Dom, cu vechea sa raniţă de Mic Cercetaş alături. Raniţa era plină de pietre pe care le adunase din curte – atât de plină, încât venise până acolo împleticindu-se, cu teama că fundul de prelată al sacului se va rupe, lăsând să i se verse toată muniţia. Alese încă o piatră – una netedă, şlefuită de cine ştie ce gheţar străvechi – şi o azvârli cu boltă spre Dom, unde proiectilul păru să se lovească de aer şi ricoşă. Îl luă şi mai aruncă o dată.

BONG. Tăcere.

Domul avea o calitate, îşi spuse el. O fi fost cauza morţii fratelui şi a mamei sale, dar, pe toţi sfinţii cei bătrâni şi păroşi, o încărcătură de muniţie îi ajungea pe toată ziua.

„Pietre-bumerang”, îşi spuse el, zâmbind. Era un zâmbet adevărat, dar îl făcea să arate oarecum hidos, fiindcă avea chipul prea slab. În ultima vreme, nu mai prea mâncase şi nici nu se aştepta să-i vină cheful prea curând. Să auzi o împuşcătură şi pe urmă să-ţi găseşti mama căzută lângă masa din bucătărie, cu poalele ridicate de i se vedeau chiloţii şi jumate din ţeastă făcută praf… aşa ceva nu prea stimulează pofta de mâncare.

BONG. Tăcere.

De cealaltă parte a Domului era forfotă mare; apăruse un oraş de corturi. Jeepuri şi camioane circulau care-ncotro şi sute de militari mişunau peste tot, în timp ce superiorii le strigau ordine şi-i muştruluiau, adesea din aceeaşi suflare.

Pe lângă corturile instalate deja, erau ridicate altele trei, prelungi. Inscripţiile deja afişate în faţa lor anunţau: POSTUL DE PRIMIRE A VIZITATORILOR 1, POSTUL DE PRIMIRE A VIZITATORILOR 2 şi PUNCT DE PRIM AJUTOR. Alt cort, şi mai lung, avea în faţă firma RĂCORITOARE DIETETICE. Şi, la scurt timp după ce Ollie se aşezase şi începuse să arunce cu pietre-n Dom, sosiseră două camioane-platformă cu toalete mobile. Acum, căcăstoarele albastre se înşirau vesele la o distanţă apreciabilă de locul unde rudele aveau să stea de vorbă cu cei dragi, putând să-i privească, dar nu şi să-i atingă.

Materia care ieşise din capul mamei lui arăta ca gemul de fragi mucegăit, dar Ollie nu putea înţelege de ce o făcuse aşa şi de ce în acel loc. De ce în încăperea unde, de obicei, mâncau? Cât de dusă era ca să nu-şi dea seama că mai avea un fiu, care s-ar fi putut să mănânce din nou (presupunând că nu murea de inaniţie până atunci), dar n-avea să uite niciodată oroarea pe care o descoperise pe duşumea?

„Îhî” îşi zise el. „Aşa de dusă era. Fiindcă Rory a fost mereu favoritu’ ei, răsfăţatu’ ei. Abia dacă ştia că mai eram şi eu pe-aici, decât dacă uitam să dau de mâncare la vaci sau să mătur prin grajduri când erau la câmp. Sau dacă aduceam acasă vreun 6 în carnetu’ de note. Fiindcă el nu primea decât 10.”

Mai aruncă o piatră.

BONG. Tăcere.

În apropierea Domului, câţiva de la Armată puneau pancarte. Pe cele întoarse cu faţa spre The Mill era scris:

 

ATENŢIE!

PENTRU SIGURANŢA DUMNEAVOASTRĂ!

NU VĂ APROPIAŢI LA MAI PUŢIN

DE 2 METRI DE DOM!

 

Ollie bănuia că şi inscripţiile puse cu faţa în direcţia cealaltă anunţau acelaşi lucru, iar acolo puteau avea efect, fiindcă dincolo de barieră erau mulţi oameni puşi să păstreze ordinea. Aici, însă, urma să fie vreo opt sute de orăşeni şi cel mult două duzini de poliţişti, cei mai mulţi noi în meserie. Să ţină pe loc oamenii în partea