Chiloţii ei erau uzi, iar între picioarele desfăcute se formase o băltoacă. Se pişase pe ea chiar înainte de a apăsa pe trăgaci sau poate imediat după. Ollie bănuia că după…

Aruncă o piatră.

BONG. Tăcere.

În apropiere se afla un militar din Armată. Era destul de tânăr. Nu avea pe mâneci niciun fel de însemne, aşa că Ollie bănuia că o fi fost soldat. Arăta de vreo şaisprezece ani, însă trebuia să aibă mai mult. Ollie auzise despre tineri care-şi dădeau altă vârstă ca să se înroleze, dar presupunea că asta mergea înainte ca toată lumea să aibă computere ca să ţină evidenţa lucrurilor de soiul ăsta.

Militarul se uită în jur, văzu că nimeni nu-i dădea atenţie şi vorbi încet. Avea accent sudist.

— Auzi, puştiu’? Nu vrei să-ncetezi? Mă scoţi din pepeni.

— Atunci, du-te-n altă parte, replică Ollie.

BONG. Tăcere.

— Nu poci. Ordinele.

Ollie nu-i mai răspunse. În schimb, aruncă încă o piatră.

BONG. Tăcere.

— Da’ de ce-o faci? întrebă soldatul, făcându-şi de lucru la anunţurile pe care le instala, ca să mai poată sta de vorbă cu Ollie.

— Fiindcă, mai devreme sau mai târziu, una din ele n-o să mai sară. Şi-atunci, am să mă scol şi-am să plec de-aici, ca să nu mai văd niciodată ferma asta. Şi să nu mai mulg nicio vacă. Cum e aeru’ pe-acolo?

— Merge. Cam frig, totuşi. Io-s din Cah’lina de Sud. În Cah’lina de Sud nu-i aşa-n octombrie, po’ să-ţi zic.

În locul în care stătea Ollie, la niciun metru de tânărul sudist, era zăpuşeală. Şi puţea.

Soldatul arătă în spatele lui Ollie.

— Ce-ar fi să laşi pietrele-n pace şi să faci ceva cu vacile-alea?

Pronunţa „vacili-ălia”.

— Adună-le şi du-le-n grajd şi le mulge sau dă-le cu ceva pe ugere. Aşa ceva.

— N-avem de ce să le-adunăm. Ştiu unde să se ducă. Doar c-acuma nu mai au nevoie de muls, şi nici de Bag Balm n-au nevoie. Li-s ugerele-uscate.

— Zău?

— Zău. Tata zice că-i ceva-n neregulă cu iarba. Zice că iarba-i în neregulă fiindcă şi aeru-i în neregulă. Ştii, aicea nu miroase deloc bine. Miroase a căcat.

— Zău?

Militarul părea fascinat. Mai dădu vreo două ciocane în tăbliile puse spate-n spate, deşi păreau deja bine înfipte.

— Zău. Maică-mea s-a omorât azi-dimineaţă.

Tânărul, care tocmai ridicase ciocanul pentru încă o lovitură, îl lăsă jos.

— Faci mişto de mine, puştiu’?

— Nu. S-a-mpuşcat la bucătărie. Eu am găsit-o.

— Căca-m-aş, nasoală treabă, comentă soldatul, apropiindu-se de Dom.

— Pe frati-miu l-am dus în oraş duminica trecută, când a murit, că încă mai era viu – niţel – da’ mama era moartă de-a binelea, aşa c-am îngropat-o sub dâmb. Tata şi cu mine. Acolo-i plăcea ei. Era un loc frumos, înainte să devină totu-aşa de naşpa.

— Iisuse, puştiu’! Prin ce iad ai trecut!

— N-am trecut… tot acolo-s, replică Ollie şi, ca şi cum aceste cuvinte ar fi deschis o supapă undeva înăuntrul lui, începu să plângă. Se ridică şi veni şi el spre Dom. Acum stăteau faţă-n faţă, la niciun pas distanţă. Soldatul ridică mâna, tresărind scurt când îl străbătu micul şoc trecător. Îşi puse palma pe Dom, cu degetele desfăcute. Ollie şi-o lipi şi el pe a lui de Dom. Mâinile păreau să li se atingă, palmă pe palmă şi degete pe degete, dar nu reuşeau. Era un gest zadarnic, care avea să se repete iar şi iar a doua zi – de sute, de mii de ori.

— Puştiu’…

— Soldat Ames! mugi cineva. Mişcă-ţi curu’de-acolo!

Soldatul Ames tresări ca un copil prins la furat dulceaţă.

— Treci aici! Pas alergător!

— Ţin-te bine, puştiu’, mai spuse soldatul Ames şi alergă să-şi primească săpuneala. Ollie bănuia că săpuneală avea să fie, căci pe-un soldat nu prea ai cum să-l retrogradezi. Şi doar n-aveau să-l bage la bulău, sau ceva, numai fiindcă vorbise cu un animal din grădina zoologică. „Nici măcar alune n-am căpătat”, îşi zise el.

Un moment, se uită la vacile care nu mai dădeau lapte – abia dacă mai păşteau – şi apoi se aşeză iar lângă rucsac. Căută încă o piatră rotundă şi găsi una. Se gândi la lacul cojit de pe unghiile mamei sale moarte cu mâna întinsă şi arma încă fumegândă alături. Apoi, aruncă piatra. Aceasta lovi Domul şi sări înapoi.

BONG. Tăcere.

10

La ora patru a acelei după-amieze de joi, în timp ce în tot nordul Noii Anglii cerul era acoperit, numai peste Chester’s Mill soarele strălucea ca un reflector sinistru, prin spărtura în formă de şosetă din plafonul noros, Ginny Tomlinson se duse să vadă ce mai făcea Junior. Îl întrebă dacă avea nevoie de ceva pentru durerea de cap. Junior spuse că nu, apoi se răzgândi şi ceru un Tylenol sau Advil. Când Ginny îi aduse pastila, pacientul traversă camera ca s-o ia. Ginny scrise pe foaia de observaţie: „Şchiopătatul persistă, dar pare să se mai fi ameliorat.”

Peste trei sferturi de oră, când Thurston Marshall băgă capul pe uşă, rezerva era goală. Presupuse că Junior coborâse până în oficiul de jos, dar când se uită acolo, n-o văzu decât pe Emily Whitehouse, pacienta cardiacă. Emily îşi revenea frumos. Thurse o întrebă dacă nu văzuse un tânăr blond care şchiopăta. Femeia răspunse că nu. Atunci, Thurse se întoarse în salonul lui Junior şi căută în debara. Nici acolo nu era nimeni. Tânărul care probabil avea tumoră cerebrală se îmbrăcase şi ieşise din spital fără să-şi facă formele de externare.

11

Junior merse pe jos până acasă. Şchiopătatul părea să-i fi trecut complet, odată ce muşchii i se încălziseră. În plus, gaura neagră a cheii care-i plutea prin partea stângă a vederii scăzuse până la mărimea unei biluţe. Poate că nu încasase o doză completă de taliu, la urma urmei. Greu de spus. Oricum, trebuia să-şi ţină cuvântul dat lui Dumnezeu. Dacă avea grijă de fraţii Appleton, atunci şi Dumnezeu avea grijă de el.

La ieşirea din spital (pe poarta din spate), uciderea tatălui său fusese primul obiectiv pe listă. Dar când ajunse acasă – în casa unde