murise mama lui, unde muriseră Lester Coggins şi Brenda Perkins – se răzgândise. Dacă-şi omora tatăl acum, adunarea specială a oraşului avea să fie contramandată. Junior nu voia asta, fiindcă acea întrunire îi oferea un paravan bun pentru principala lui misiune. Majoritatea poliţiştilor aveau să fie acolo, iar asta-i uşura accesul în Cuibar. Nu-şi dorea decât să aibă la el ecusoanele otrăvite. Tare i-ar mai fi plăcut să i le bage lui Baaarbie pe gât în timp ce crăpa.

Oricum, Big Jim nu era acasă. Singura fiinţă vie de-acolo era lupul pe care-l văzuse prin parcarea spitalului, înainte să se lumineze de ziuă. Acum stătea pe la jumătatea scării, privindu-l, cu un mârâit gros. Avea blana jumulită. Ochii-i erau galbeni, iar la gât purta ecusoanele lui Barbara.

Junior închise ochii şi numără până la zece. Când îi deschise din nou, lupul nu mai era.

— Acuma eu-s lupu’… şopti el în casa goală şi încinsă. Sunt omul-lup şi l-am văzut pe Lon Chaney dansând cu regina.

Se duse la etaj, şchiopătând din nou, dar fără să observe. Uniforma lui era în debara, împreună cu pistolul – un Beretta 92 Taurus. Departamentul poliţiei avea o duzină, majoritatea plătite cu bani din fondurile federale pentru Securitatea Internă. Verifică încărcătorul de cincisprezece cartuşe şi văzu că era plin. Puse pistolul în teacă, îşi încinse cu centura mijlocul tot mai subţire şi ieşi din cameră.

În capul scării se opri, întrebându-se unde să se ducă până când întrunirea lua avânt, iar el putea să acţioneze. Nu voia să stea de vorbă cu nimeni, nici măcar să fie văzut. Apoi, îi veni ideea: o ascunzătoare foarte bună, care era şi aproape de locul acţiunii. Coborî cu grijă scara – afurisitul de şchiopătat îi revenise de-a binelea, şi-n plus avea partea stângă a feţei atât de amorţită, încât parcă i-ar fi fost degerată – şi-şi continuă drumul pe hol. Se opri câteva clipe lângă biroul tatălui său, întrebându-se dacă să deschidă seiful şi să dea foc banilor dinăuntru. Conchise că nu merita efortul. Îşi amintea vag un banc cu nişte bancheri naufragiaţi pe-o insulă pustie, care se îmbogăţiseră vânzându-şi iar şi iar unul altuia hainele de pe ei, şi scoase un hohot ascuţit, deşi nu-şi mai amintea bine poanta şi oricum nici n-o înţelesese vreodată complet.

Soarele dispăruse după norii de la vest de Dom, iar afară începea să se lase întunericul. Junior ieşi din casă, pierzându-se printre tenebre.

12

La ora cinci şi un sfert, Alice şi Aidan Appleton intrară în casă, din curtea dosnică a locuinţei lor de împrumut. Alice o întrebă pe Carolyn Sturges:

— Caro? Ne duci şi pe mine şi Aidan… pe Aidan şi pe mine… la marea adunare?

Carolyn, care făcuse sendvişuri cu unt de arahide şi gem pentru cină, pe bufetul lui Coralee Dumagen şi folosind pâinea lui Coralee Dumagen (cam învechită, dar comestibilă încă), îi privi surprinsă. Niciodată nu mai auzise nişte copii cerând să fie duşi la o întrunire a oamenilor mari; dacă o întreba cineva, ar fi spus că cel mai probabil ar fi fugit mâncând pământul de o activitate atât de plicticoasă. Era tentată să accepte – fiindcă, dacă mergeau copiii, putea să se ducă şi ea.

— Sunteţi siguri că vreţi? îi întrebă, aplecându-se spre ei. Amândoi?

Înaintea ultimelor câteva zile, Carolyn ar fi spus că n-o interesa să aibă copii, că ceea ce-şi dorea era doar o carieră de profesoară şi scriitoare. Poate romancieră, deşi i se părea că scrisul de romane era destul de riscant; dacă, după ce pierdeai atâta timp, scriind o mie de pagini, ieşea prost? Poezia, însă… să cutreiere ţara (eventual, pe motocicletă)… să ţină conferinţe şi seminarii, liberă ca pasărea cerului… asta ar fi fost cool. Poate ar fi întâlnit şi nişte bărbaţi interesanţi, cu care să bea vin şi să discute în pat despre Sylvia Plath… Alice şi Aidan, însă, o făcuseră să se răzgândească. Se îndrăgostise de ei. Voia ca Domul să se spargă – sigur că dorea asta –, dar despărţirea de acei doi copii avea să-i frângă inima. Într-un fel, spera ca şi lor să le-o frângă puţin. Probabil că era o răutate din partea ei, dar aşa simţea.

— Ade? Şi tu vrei? Fiindcă adunările de oameni mari pot fi groaznic de lungi şi plicticoase.

— Vreau să merg, răspunse prompt Aidan. Vreau să-i văd pe toţi oamenii.

În clipa aceea, Carolyn înţelese. Pe ei nu-i interesau discuţiile despre resurse şi folosirea acestora, în caz că mai continua criza – de ce i-ar fi interesat? Alice avea nouă ani, iar Aidan, cinci. În schimb, voiau să vadă toată lumea strânsă laolaltă, ca o familie extinsă şi numeroasă. Era de înţeles.

— Puteţi fi cuminţi? Să nu vă foiţi şi să nu şuşotiţi prea mult?

— Sigur, răspunse Alice, cu demnitate.

— Şi faceţi amândoi pipi până nu mai rămâne nimic, înainte de plecare?

— Da!

De astă dată, fetiţa dădu ochii peste cap, ca să arate ce tâmpite erau cicălelile lui Caro… ceea ce pe Caro o înduioşă nespus.

— Atunci, tot ce am de făcut e să împachetez şi sendvişurile astea. Şi mai avem două cutii de suc pentru copiii care ştiu să fie cuminţi şi să bea cu paiul. Presupunând că acei copii au făcut tot pipiul din ei înainte de a-şi mai turna lichide pe gât, vreau să zic.

— Îmi plac paiele de mor, anunţă Aidan. Şi ceva Woops?

— Vrea să zică, Whoopie Pies, explică Alice.

— Ştiu la ce se referă, dar nu mai sunt. Cred, totuşi, că s-ar putea să mai găsesc nişte crochete graham. Din-alea cu zahăr de scorţişoară.

— Crochetele graham cu scorţişoară sunt super, decretă Aidan. Te iubesc, Caro.

Carolyn zâmbi. Îşi spuse că nicio poezie, din câte citise vreodată, nu fusese atât de frumoasă. Nici chiar aceea a lui Williams despre prunele reci.

13

Andrea Grinnell cobora scara cu paşi înceţi, dar siguri, sub privirea uimită a Juliei. Andi trecuse printr-o transformare incredibilă. Machiajul şi un pieptănat al acelei clăi încâlcite care-i fusese părul contribuiseră şi ele, dar asta nu era tot. Privind-o, Julia îşi dădea seama de când nu mai arătase normal A Treia Aleasă a oraşului. Acum purta o rochie roşie