Până şi Horace căsca gura la ea.

— Cum arăt? o întrebă Andi, când ajunse la baza scării. Ca şi cum aş fi gata să zbor până la întrunirea oraşului, dac-aş avea o mătură?

— Arăţi extraordinar. Cu douăzeci de ani mai tânără.

— Mersi, scumpo, da’ am şi eu oglindă sus.

— Dacă nu ţi-a arătat cât de bine arăţi, încearc-o pe-asta de jos, unde lumina-i mai bună.

Andi îşi mută sacoşa pe celălalt braţ, ca şi cum ar fi fost cam grea.

— Mă rog, aşa o fi… Puţin mai bine, măcar…

— Eşti sigură că te ţin puterile?

— Cred că da, dar dacă-ncep să tremur şi să mă zgâlţâi, am să mă strecor afară pe uşa laterală.

Nici nu se gândea să fugă, indiferent dacă o apuca dârdâitul sau nu.

— Ce-ai în sacoşă?

„Prânzul lui Jim Rennie”, răspunse Andrea în sinea ei. „Pe care am de gând să i-l servesc de faţă cu tot oraşul.”

— Întotdeauna îmi iau lucrul de mână la adunările municipale. Uneori, sunt aşa de plicticoase şi tărăgănate…

— Asta se pare că nu va fi nici plicticoasă, nici tărăgănată.

— Vii şi tu, da?

— Aşa cred, răspunse vag Julia; se aştepta ca, înainte de sfârşitul reuniunii, să fie departe de centrul oraşului Chester’s Mill. Mai întâi, am câteva lucruri de făcut. Poţi să ajungi acolo de una singură?

Andi îi aruncă o privire comică, de parcă ar fi zis: „Mamă, te rog!”

— Pe stradă până-n capăt, în pantă până jos, şi-am ajuns. De ani de zile fac drumul ăsta.

Julia se uită la ceas. Era şase fără un sfert.

— Nu pleci cam devreme?

— Al o să deschidă uşile la şase, dacă nu mă-nşel, şi vreau să fiu sigură că prind un loc bun.

— Ca Aleasă a oraşului, ar trebui să stai sus, pe scenă. Dacă vrei.

— Nu, n-aş crede.

Andrea îşi mută iar sacoşa de pe un braţ pe celălalt. Lucrul ei de mână era într-adevăr înăuntru; împreună cu dosarul VADER şi .38-ul pe care i-l dăduse fratele ei, Twitch, ca să-şi apere casa. Se gândea că ar fi servit la fel de bine şi pentru apărarea oraşului. Un oraş era ca un organism, dar avea un avantaj faţă de trupul omenesc: dacă oraşului i se îmbolnăvea creierul, se putea face un transplant. Şi poate nu se ajungea la moarte de om. Se ruga să nu se ajungă.

Julia o privea întrebătoare. Andrea îşi dădu seama că se lăsase furată de gânduri.

— Cred că-n seara asta am să stau cu oamenii de rând. Dar, la momentul potrivit, îmi voi spune şi eu cuvântul. Poţi conta pe asta.

14

Andi avusese dreptate în legătură cu deschisul uşilor la şase. Main Street, care toată ziua fusese aproape pustie, se umplea cu cetăţeni în drum spre Primărie. Alţii veneau în grupuri mici prin Town Common Hill, dinspre străzile rezidenţiale. Maşinile începeau să sosească din Eastchester şi Northchester, majoritatea pline până la refuz. Nimeni, se părea, nu voia să rămână singur în seara aceea.

Ajunsese destul de devreme ca să-şi poată alege un loc avantajos pe scaun şi se opri la rândul al treilea din faţă, lângă culoarul central. Chiar în faţa ei, pe rândul al doilea, stăteau Carolyn Sturges şi fraţii Appleton. Copiii căscau ochii la toţi şi la toate. Băieţelul strângea în pumn ceva ce părea a fi o crochetă graham.

Linda Everett se număra şi ea printre primii sosiţi. Julia îi spusese lui Andi despre arestarea lui Rusty – o măsură complet ridicolă – şi ştia că soţia lui trebuia să fie distrusă, dar se ascundea bine, cu un machiaj frapant şi o rochie frumoasă cu buzunare mari, aplicate. Dată fiind propria ei situaţie (gură uscată, dureri de cap, crampe la stomac), Andi îi admira curajul.

— Vino şi stai cu mine, Linda, o chemă ea, bătând cu palma în locul de alături. Ce face Rusty?

— Nu ştiu, răspunse Linda, strecurându-se prin faţa ei, ca să se aşeze; ceva din buzunarele acelea amuzante ţăcăni în contact cu lemnul. Nu mă lasă să-l văd.

— Situaţia asta se va rectifica, îi promise Andrea.

— Da, confirmă cu înverşunare Linda. Aşa va fi.

Apoi se aplecă înainte:

— Bună, copii, cum vă cheamă?

— El e Aidan, îl prezentă Caro, iar ea…

— Eu sunt Alice.

Fetiţa întinse mâna, cu un gest regal, ca al reginei către o supusă loială.

— Eu şi Aidan… Aidan şi cu mine… suntem Dorfani. Adică, „orfani ai Domului”. Thurston a inventat cuvântul. Ştie şi scamatorii – să-ţi scoată o monedă din ureche, şi altele.

— Ei bine, se pare că aţi aterizat în picioare, remarcă Linda, zâmbind.

Nu-i venea deloc să zâmbească; niciodată în viaţa ei nu mai fusese atât de nervoasă. Doar că „nervoasă” era un cuvânt prea blând. Se căca pe ea de frică.

15

Pe la şase şi jumătate, parkingul din spatele primăriei era plin de maşini. După aceea, s-au umplut locurile de parcare de pe Main Street, apoi cele de pe West Street şi East Street. La şapte fără un sfert, chiar şi parcajele de la poştă şi de la FD erau ticsite şi aproape toate locurile din sala mare a primăriei se ocupaseră.

Big Jim prevăzuse posibilitatea unei participări atât de numeroase, iar Al Timmons, cu ajutorul câtorva dintre noii poliţişti, pusese pe gazonul de afară nişte bănci aduse din Sala Legiunii Americane. „SPRIJINIŢI TRUPELE NOASTRE” scria pe una; „JUCAŢI MAI MULT BINGO” îndemnau altele. De-o parte şi de alta a intrării fuseseră plasate două boxe mari Yamaha.

Cea mai mare parte a forţelor de poliţie – şi toţi agenţii veterani, mai puţin unul – erau de faţă ca să păstreze ordinea. Când întârziaţii bombăneau că trebuiau să ia loc afară (sau să stea în picioare, după ce până şi băncile s-au umplut), şeful Randolph le spunea că ar fi trebuit să vină mai devreme: cine-ntârzie la plimbare pierde locul de onoare. De asemenea, mai adăuga el, era o seară plăcută, senină şi caldă, iar mai târziu se putea să apară din nou luna cea roz.

— E plăcută, dacă nu simţi mirosul, protestă Joe Boxer, care era încontinuu prost dispus de la confruntarea din spital în legătură cu vafele. Sper