— Veţi auzi perfect, îl asigură şeful Randolph. De la Dipper’s le-am adus. Tommy Anderson spune că-s ultimul răcnet şi le-a instalat personal. Gândiţi-vă că sunteţi la un cinematograf în aer liber fără ecran.

— Eu mă gândesc la o sulă-n coaste, i-o întoarse Joe Boxer, apoi puse picior peste picior, potrivindu-şi meticulos dunga pantalonilor.

Junior se uita la ei din ascunzătoarea sa de pe Peace Bridge, privind printr-o crăpătură dintre scânduri. Se mira să vadă atâţia oameni din oraş adunaţi într-un loc, toţi odată, şi era mulţumit de existenţa difuzoarelor. Din locul unde se afla, avea să poată auzi totul. Şi, după ce tatăl lui se ambala bine, urma să treacă la acţiune.

„Şi, dac-o să-mi stea careva-n drum, Doamne fereşte”, îşi mai spuse el.

Chiar şi în întunericul care se lăsa, silueta burtoasă a tatălui său era inconfundabilă. De asemenea, în seara aceea Primăria era alimentată din plin cu curent electric, iar lumina de la una dintre ferestre trasa o dâră prelungă până în locul în care stătea Big Jim, la marginea parcării pline. Lângă el se afla Carter Thibodeau.

Big Jim nu ştia că era privit – sau, mai bine zis, se simţea privit de toată lumea, ceea ce însemna cam acelaşi lucru. Se uită la ceas şi văzu că tocmai trecuse de şapte. Simţul său politic, cizelat de-a lungul anilor, îi spunea că o adunare importantă trebuia întotdeauna să înceapă cu zece minute întârziere; nici mai mult, nici mai puţin. Ceea ce însemna că sosise momentul s-o ia din loc. Ţinea în mână o mapă cu discursul, dar, după ce-şi dădea drumul, nu mai avea nevoie de foi scrise. Ştia ce urma să spună. I se părea că ţinuse cuvântarea în somn, noaptea trecută, nu o dată, ci chiar de mai multe ori, şi de fiecare dată sunase tot mai bine.

Îl înghionti pe Carter.

— E timpul să dăm drumul la spectacol.

— OK.

Carter alergă unde stătea Randolph, pe treptele primăriei („Şi-o fi zicând că arată ca Iulius-Drac-Bumbac-Cezar”, îşi spuse Big Jim) şi-l chemă.

— Intrăm pe uşa laterală, îl informă Rennie uitându-se la ceas. Peste cinci… nu, peste patru minute. Mergi tu în faţă, Peter, eu vin după tine, iar Carter, la urmă. Ne ducem direct pe scenă, da? Să păşeşti cu încredere – nu adus de umeri. Vor fi aplauze. Stai drepţi până încep să slăbească. Atunci, te aşezi. La stânga mea, iar tu, Carter, la dreapta. Eu voi urca la pupitru. Începem cu o rugăciune, după care toată lumea se va ridica în picioare, ca să cânte Imnul Naţional. Pe urmă, eu am să iau cuvântul şi prezint ordinea de zi cât ai zice peşte. Vor vota cu da la toate. Ai înţeles?

— Am nişte nervi de nu se poate… mărturisi Randolph.

— Să n-ai. Va ieşi totul bine.

Cu siguranţă, se înşela amarnic.

16

În timp ce Big Jim şi suita lui mergeau spre uşa laterală a primăriei, Rose cotea cu furgonul restaurantului pe aleea casei McClatchey. O urma un Chevrolet sedan simplu, condus de Joanie Calvert.

Claire ieşi din casă, cu o valiză într-o mână şi în cealaltă cu o geantă mare de prelată, plină cu alimente. Joe şi Benny Drake cărau şi ei geamantane, deşi majoritatea hainelor dintr-al lui Benny proveneau din sertarele scrinului lui Joe. Benny ducea şi o sacoşă mai mică plină cu prăzi din cămara familiei McClatchey.

Din josul pantei se auzi un vuiet de aplauze, amplificat.

— Mai repede, îi grăbi Rose. Începe. E timpul să plecăm.

Cu ea era şi Lissa Jamieson. Deschise portiera glisantă a furgonului şi începu să pună lucrurile înăuntru.

— Avem folie de plumb ca să acoperim ferestrele? o întrebă Joe pe Rose.

— Da, şi câteva bucăţi în plus pentru maşina lui Joanie. O să mergem cât de repede ziceţi că e sigur, apoi blocăm ferestrele. Dă-mi valiza aia.

— E o nebunie, să ştii, comentă Joanie Calvert.

Mergea în linie destul de dreaptă între maşina ei şi furgonul de la Sweetbriar, ceea ce-i dădea lui Rose de crezut că nu băuse mai mult de un pahar, hai două, ca să se întărească. Era bine aşa.

— Cred că ai dreptate, spuse Rose. Eşti gata?

Joanie oftă şi-şi petrecu braţul pe după umerii supli ai fiicei sale.

— Pentru ce? Ca să mă duc fuga-marş în iad? De ce nu? Cât timp vom avea de stat acolo?

— Nu ştiu, răspunse Rose.

Joanie oftă din nou.

— Ei, bine măcar că-i cald.

— Bunică-tu unde-i? o întrebă Joe pe Norrie.

— Cu Jackie şi domnul Burpee, în furgonul pe care l-am furat de la Rennie. O să aştepte afară, până se duc să-i scoată pe Rusty şi domnul Barbara, adăugă ea, cu un zâmbet speriat-de-moarte. El va conduce maşina.

— Nu-i prost mai mare ca prostu’ ăl’ bătrân, remarcă Joanie Calvert.

Lui Rose îi veni să-i dea una, iar expresia de pe faţa Lissei îi confirmă că şi ea avea aceeaşi pornire. Dar nu era momentul pentru certuri, darămite pentru încăierări.

„Sau uniţi, sau fiecare pe cont propriu”, îşi spuse Rose.

— Şi Julia? se interesă Claire.

— Vine cu Piper. Şi cu câinele.

Din centru, amplificat (plus vocile celor aşezaţi pe bănci, afară), începu să se audă Corul Unit din Chester’s Mill, intonând The Star Spangled Banner.

— Să mergem, propuse Rose. O iau eu înainte.

Joanie Calvert repetă, cu un soi de optimism îndurerat:

— Bine măcar că-i cald afară. Hai, Norrie, fă pe copilotul pe lângă maică-ta.

17

În partea de sud a florăriei LeClerc se afla o alee de livrare a produselor, unde stătea parcat furgonul telefonic, cu botul spre stradă. Ernie, Jackie şi Rommie Burpee ascultau Imnul Naţional din direcţia primăriei. Jackie simţi c-o usturau ochii şi văzu că nu era singura mişcată; Ernie, la volan, scosese o batistă din buzunarul de la spate şi-şi tampona ochii cu ea.

— Cred că n-o s-avem nevoie de Linda, ca să ne dea semnalu’, comentă Rommie. Nu m-aşteptasem la boxele ălea. Nu de la mine le-au luat.

— Totuşi, e bine ca lumea s-o vadă acolo, spuse Jackie. Ai masca la tine?

Rommie ridică faţa lui Dick Cheney, turnată în plastic. În