pofida stocului său bogat, nu reuşise să facă rost de o mască a micii sirene Ariel pentru Jackie; se oprise la amica lui Harry Potter, Hermione. Masca lui Darth Vader, pentru Ernie, era în spatele scaunului, dar Jackie se temea că, dacă era nevoit să şi-o pună, riscau să aibă probleme. N-o spuse cu voce tare.

„Şi-n fond, ce contează? Când vor vedea c-am dispărut din oraş pe neaşteptate, toţi vor avea idee cam de ce ne-am dus.”

Dar suspiciunea nu era totuna cu certitudinea, iar dacă Rennie şi Randolph erau în stare doar să suspecteze, rudele şi prietenii pe care-i lăsau în urmă puteau fi supuşi unor tehnici mai dure decât simplele interogatorii.

Puteau. În asemenea împrejurări, îşi dădea Jackie seama, era un cuvânt destul de semnificativ.

Imnul luă sfârşit. Se auzi un nou val de aplauze, după care Al Doilea Ales al oraşului luă cuvântul. Jackie îşi verifică pistolul – era cel de rezervă – şi-şi spuse că, probabil, următoarele câteva minute aveau să fie cele mai lungi din viaţa ei.

18

Barbie şi Rusty stăteau lângă uşile celulelor, ascultându-l pe Big Jim cum îşi începea discursul. Graţie difuzoarelor din faţa primăriei, auzeau destul de bine.

— Vă mulţumesc! Vă mulţumesc tuturor! Vă mulţumesc că aţi venit! Şi vă mai mulţumesc şi pentru că sunteţi cei mai curajoşi, cei mai rezistenţi, cei mai viteji oameni din aceste State Unite ale Americii!

Aplauze entuziaste.

— Doamnelor şi domnilor… şi dragi copii, desigur. Văd şi câţiva micuţi în public…

Râsete binevoitoare.

— Ne aflăm într-o situaţie cumplită. Ştiţi acest lucru. Astă seară, am de gând să vă spun cum am ajuns aici. Nu ştiu totul, dar vă voi împărtăşi ceea ce-am aflat, fiindcă meritaţi. După ce vă voi informa, avem de parcurs un scurt, dar important plan de măsuri. Însă, în primul şi-n primul rând, vreau să vă spun cât de MÂNDRU sunt de voi, cât de UMIL mă simt ca om ales de Dumnezeu – şi de voi – pentru a vă conduce în această situaţie critică, şi mai vreau să vă ASIGUR că împreună vom ieşi cu bine din încercarea asta, împreună şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom ieşi MAI PUTERNICI şi MAI ADEVĂRAŢI şi MAI BUNI decât am fost înainte! Acum am putea fi israeliţii din pustiu…

Barbie dădu ochii peste cap. Cât despre Rusty, el făcu un gest obscen: laba…

— … dar în curând vom ajunge în CANAAN şi vom prăznui cu laptele şi mierea pe care Domnul şi fraţii noştri americani cu siguranţă ni le vor pune dinainte!

Aplauze dezlănţuite. Probabil, în picioare. Aproape sigur că, chiar dacă existau microfoane în arest, cei trei sau patru poliţişti de sus se adunaseră de-acum în uşa secţiei, ascultându-l pe Big Jim, Barbie murmură:

— Fii gata, prietene.

— Sunt, îi răspunse Rusty. Crede-mă, sunt.

„Numai să nu fie şi Linda printre cei care se pregătesc să dea buzna”, îşi mai zise. Nu voia ca soţia lui să ucidă pe nimeni – dar, în primul rând, nu voia ca ea însăşi să-şi pună viaţa în pericol. Nu pentru el. „Să stea acolo unde e. Of ăla nebun, dar, cel puţin, dacă Linda e alături de restul oraşului, va fi în siguranţă.”

La asta se gândea, când începură împuşcăturile.

19

Big Jim exulta. Îi avea exact acolo unde-i voise: în palmă. Sute de oameni, aceia care-l votaseră şi aceia care nu-l votaseră. Niciodată nu mai văzuse atâţia în sala aceea, nici chiar când se discuta despre rugăciunea de la şcoală sau despre bugetul pentru învăţământ. Stăteau cot la cot şi umăr lângă umăr, înăuntru ca şi afară, şi făceau mai mult decât să-l asculte. Cu Sanders absent nemotivat şi Grinnell aşezată în public (era greu să-ţi scape rochia aia roşie din rândul trei), era stăpân peste întreaga mulţime. Îl implorau din ochi să aibă grijă de ei. Să-i salveze. Ceea ce-i completa exultarea era faptul că-şi avea bodyguardul alături şi vedea şirurile de poliţişti – poliţiştii lui – aliniaţi de ambele laturi ale sălii. Niciunul dintre ei nu era încă echipat cu uniformă, dar toţi erau înarmaţi. Iar în asistenţă, cel puţin o sută de oameni purtau şi ei banderole albastre. Parcă ar fi avut propria lui armată personală.

— Dragii mei concitadini, cei mai mulţi dintre voi ştiţi că l-am arestat pe un om numit Dale Barbara…

Se stârni un val de huiduieli şi fluierături. Big Jim aşteptă să se astâmpere, cu o expresie gravă, în sinea lui jubilând.

— … pentru asasinarea Brendei Perkins, a lui Lester Coggins şi a două fete fermecătoare pe care toţi le cunoşteam şi le iubeam: Angie McCain şi Dodee Sanders.

Alte huiduieli, intercalate cu strigăte de:

— Să-l spânzurăm!

— Teroristu’!

Preopinenta terorismului părea să fie Velma Winter, managera de zi de la Brownie’s Store.

— Ceea ce nu ştiţi, continuă Big Jim, este că Domul e rezultatul unei conspiraţii puse la cale de un grup de elită format din savanţi independenţi şi finanţat pe ascuns de o facţiune a guvernului. Suntem cobai ai unui experiment, dragi concitadini, iar Dale Barbara a fost