O tăcere stupefiantă întâmpină aceste cuvinte. Apoi izbucni un muget de indignare colectivă.

Când se potoli, Big Jim urmă, cu mâinile proptite de laturile pupitrului şi chipul lătăreţ strălucindu-i de sinceritate (şi, poate, hipertensiune). Avea discursul în faţă, dar încă nu-l deschisese. Nu era nevoie să vadă foile. Dumnezeu îi folosea coardele vocale şi-i mişca limba.

— Când vorbesc despre finanţare sub acoperire, poate că vă întrebaţi la ce mă refer. Răspunsul e înfricoşător, dar simplu. Dale Barbara, cu ajutorul unui număr încă necunoscut de orăşeni de-ai noştri, a înfiinţat un laborator de fabricare a drogurilor care furniza cantităţi enorme de metamfetamine cristalizate către seniorii traficului de droguri, unii cu relaţii în CIA, pe toată întinderea litoralului estic. Şi cu toate că încă nu ne-a spus numele tuturor complicilor săi, unul dintre aceştia – mă doare inima să v-o spun – reiese ca fiind Andy Sanders.

Din public se înălţă o rumoare presărată cu exclamaţii de uimire. Big Jim o văzu pe Andrea Grinnell dând să se ridice de pe scaun, după care se aşeză la loc. „Aşa, aşa”, spuse el în gând, „stai acolo, că stai bine. Dacă eşti atât de necugetată, încât să mă iei la întrebări, te mănânc de vie. Sau te arăt cu degetul şi te acuz şi pe tine. Şi-atunci, au să te mănânce ei de vie. ”

Şi, la drept vorbind, se simţea în stare s-o facă.

— Şeful lui Barbara – superiorul lui direct – este un om pe care l-aţi văzut cu toţii la ştiri. Susţine că ar fi colonel în Armata Statelor Unite, dar, de fapt, ocupă un post înalt în consiliul de cercetători şi funcţionari guvernamentali responsabili de acest experiment diabolic. Am aici mărturisirea lui Barbara în acest sens.

Şi se bătu peste sacoul sport, într-al cărui buzunar interior avea portofelul şi o ediţie digest a Noului Testament cu cuvintele lui Hristos tipărite cu cerneală roşie.

Între timp, începuseră noi strigăte de „Spânzuraţi-l!”. Big Jim ridică o mână, cu capul plecat şi chipul grav, iar vacarmul scăzu treptat.

— Vom vota pedeapsa pentru Barbara, ca oraş – ca un organism unitar, devotat cauzei libertăţii. Vă stă în mâini, doamnelor şi domnilor. Dacă votaţi execuţia, va fi executat. Dar, atâta vreme cât sunt eu conducătorul vostru, n-o să se folosească spânzurătoarea. Va fi împuşcat de plutonul de execuţie al poliţiei…

Un torent de aplauze furtunoase îl întrerupse şi cei mai mulţi oameni din sală se ridicară în picioare. Big Jim se aplecă spre microfon.

— … dar numai după ce vom smulge toate informaţiile încă ascunse în MINTEA LUI DE TRĂDĂTOR MIZERABIL!

Acum, aproape toţi erau în picioare. Nu şi Andi, însă; stătea pe rândul trei, lângă culoarul din mijloc, privindu-l cu nişte ochi care ar fi trebuit să fie blegi, ceţoşi şi aiuriţi – dar nu erau deloc aşa. „Uită-te la mine cât vrei”, se gândi el. „Numai să stai acolo, ca o fetiţă cuminte.”

Între timp, se lăfăia în aplauze.

20

— Acum? întrebă Rommie. Ce zici, Jackie?

— Mai stăm puţin.

Vorbea mânată de instinct, nu de altceva, şi de obicei instinctele ei erau sigure.

Mai târziu, avea să se întrebe câte vieţi ar fi putut să fie salvate, dacă în schimb i-ar fi răspuns lui Rommie: „OK, să mergem.”

21

Uitându-se prin crăpătura din peretele de scânduri al Podului Păcii, Junior văzu că până şi oamenii de pe băncile de-afară se ridicaseră în picioare şi acelaşi instinct care-i spusese lui Jackie să mai aştepte îl îndemnă să acţioneze. Porni şchiopătând spre scuar şi traversă trotuarul. Când creatura care-l zămislise îşi reluă discursul, o luă către departamentul de poliţie. Pata neagră din stânga vederii i se mărise din nou, dar avea mintea limpede. „Vin, Baaarbie. Uite-acum vin la tine!”

22

— Aceşti oameni sunt maeştri ai dezinformării, continua Big Jim, iar când veţi merge la Dom să vă întâlniţi cu cei dragi, campania împotriva mea se va dezlănţui din plin. Cox şi acoliţii lui nu se vor da înapoi de la nimic ca să mă defăimeze. Mă vor face mincinos şi hoţ, s-ar putea chiar să spună că eu însumi am condus afacerea cu drogurile…

— Ai făcut-o, se auzi o voce limpede şi răsunătoare.

Era Andrea Grinnell. Toate privirile se aţintiră asupra ei, în timp ce se ridica în picioare, ca un semn de exclamare uman în rochia ei roşie. Un moment, îl privi pe Big Jim cu o expresie rece şi dispreţuitoare, apoi se întoarse spre oamenii care o votaseră ca A Treia Aleasă în urmă cu patru ani, când bătrânul Billy Cale, tatăl lui Jack Cale, murise de atac cerebral.

— Trebuie să vă lăsaţi deoparte temerile, un moment, spuse ea. Dacă o faceţi, veţi vedea că povestea pe care v-o îndrugă e ridicolă. Jim Rennie crede că vă poate face s-o luaţi razna ca vitele pe furtună. Eu, care am trăit alături de voi toată viaţa, cred că se înşală.

Big Jim aşteptă strigăte de protest. Nu se auzi niciunul. Asta nu însemna neapărat că orăşenii o credeau – erau pur şi simplu prea bulversaţi de această întorsătură neaşteptată a evenimentelor. Alice şi Aidan Appleton se răsuciseră complet şi stăteau în genunchi pe scaune, holbându-se la doamna în roşu. Caro era la fel de năucită.

— Un experiment secret? Ce aiureală! Guvernul nostru a făcut destule porcării în ultimii cincizeci de ani, sau cam aşa, şi aş fi gata s-o recunosc cea dintâi, dar să ţii prizonier un oraş întreg cu nu ştiu ce câmp de forţă…? Doar ca să vezi ce-au să facă oamenii? E o idioţenie. Numai nişte oameni aburiţi de spaimă ar crede una ca asta. Rennie ştie, aşa că a orchestrat toată starea de teroare.

Pentru câteva