— Doamnelor şi domnilor, Andrea Grinnell este o femeie extraordinară, dar astă seară nu e în apele ei. Este la fel de şocată ca noi, toţi ceilalţi, fireşte, dar în plus, cu regret trebuie să vă spun că are o gravă dependenţă de droguri, ca rezultat al unei căzături şi al folosirii ulterioare a unui medicament care creează o dependenţă extremă, numit…

— Am luat numai aspirină de câteva zile, spuse Andrea, cu voce sonoră şi clară. Şi am intrat în posesia unor hârtii care dovedesc…

— Melvin Searles? bubui glasul lui Big Jim. Tu şi câţiva agenţi, fiţi buni şi scoateţi-o, civilizat, dar ferm, pe doamna Aleasă Grinnell din sală, după care escortaţi-o până acasă. Sau, poate, mai bine la spital, pentru observaţie. Nu se simte bine.

Se auziră câteva murmure afirmative, dar nu hărmălaia aprobatoare la care se aşteptase. Iar Mel Searles făcuse doar un pas înainte, când Henry Morrison îi puse o mână-n piept, împingându-l înapoi la perete cu o bufnitură.

— Lăsaţi-o să termine, ceru Henry. Şi ea e o oficialitate a oraşului, aşa că să vorbească până la capăt.

Mel îl privi pe Big Jim, dar acesta se uita, aproape hipnotizat, la Andi, care scotea din sacoşă un plic maro de manila. În clipa când îl văzu, ştiu ce conţinea. „Brenda Perkins”, îşi zise el. „Of ce javră! Chiar şi moartă, tot mai muşcă.”

În timp ce Andi ridica plicul, acesta începu să oscileze. Îi revenea tremurul, căcatul ăla de tremur. Nici n-ar fi putut să aleagă mai prost momentul, dar nu se mira – ba chiar, ar fi trebuit să se aştepte. Era din cauza stresului.

— Am primit hârtiile din acest plic de la Brenda Perkins, spuse ea, mulţumită că măcar vocea îi rămăsese sigură pe sine. Au fost întocmite de soţul ei şi de Procurorul General al Statului. Duke Perkins îl investiga pe James Rennie pentru o listă întreagă de delicte grave şi încălcări ale legii.

Mel se uită la Carter, în aşteptarea unei sugestii. Iar Carter îi susţinu privirea, cu ochi scăpărători şi aproape amuzaţi. Arătă spre Andrea, apoi îşi duse mâna la gât: „Fă-o să tacă!” De astă dată, când Mel porni înainte, Henry Morrison nu-l mai opri – la fel ca aproape toată lumea din sală, Henry se zgâia la Andrea Grinnell.

Marty Arsenault şi Freddy Denton i se alăturară lui Mel, care pornise grăbit prin faţa scenei, aplecat ca un om care aleargă prin faţa unui ecran de cinema. Din cealaltă parte a sălii, Todd Wendlestat şi Lauren Conree se puseseră şi ei în mişcare. Wendlestat îşi ţinea mâna pe o bucată tăiată dintr-un baston din lemn de nuc pe care-l folosea ca pulan; a lui Conree stătea pe patul pistolului.

Andi îi văzu venind, dar nu se întrerupse.

— Probele sunt în acest plic, şi cred că dovedesc…

„… de ce a murit Brenda Perkins”, voise ea să încheie, dar în acel moment mâna stângă, transpirată şi tremurând tot mai tare, îi scăpă pe gura închisă cu şiret a sacoşei. Aceasta căzu pe culoarul dintre scaune, şi din ea se ivi ţeava pistolului .38 pentru protecţia la domiciliu, ca un periscop.

Cu glas limpede, auzit de toată sala în care se lăsase tăcerea Aidan Appleton exclamă:

— Mamăăă! Doamna asta are un pistol!

Urmă încă o clipă de linişte şocată. Apoi Carter Thibodeau sări în picioare şi alergă în faţa şefului său, răcnind:

— Pistol! Pistol! PISTOL!

Audi ieşi pe culoar, să vadă mai bine.

— Nu, Ade! strigă Caro, aplecându-se să-l prindă chiar când Mel trase primul foc.

Glonţul găuri podeaua de lemn lustruit exact sub nasul lui Carolyn Sturges. În toate părţile zburară aşchii. Una o lovi în obrazul drept, iar sângele începu să-i şiroiască pe faţă. Era vag conştientă că acum toată lumea zbiera. Îngenunche pe culoar, îl apucă pe Aidan de umeri şi-l trase printre coapse ca pe o minge de fotbal. Băiatul zbură înapoi, între şirurile de scaune, surprins, dar nevătămat.

— PISTOL! ARE PISTOL! striga şi Freddy Denton, dându-l pe Mel la o parte din drum. Mai târziu, avea să jure că tânăra întindea mâna să ia arma, iar el voise doar s-o rănească.

23

Graţie difuzoarelor, cei trei oameni din furgonul furat auziseră cele întâmplate la festivităţile din sala primăriei. Cuvântarea lui Big Jim şi aplauzele care o însoţeau fuseseră întrerupte de o femeie care vorbea tare, dar stătea prea departe de microfon ca să i se distingă vorbele. Vocea îi fusese înecată într-un vacarm general, punctat de urlete. Apoi se auzise un foc de armă.

— Ce naiba? întrebă Rommie.

Alte împuşcături. Două, poate trei. Şi zbierete.

— Nu contează, spuse Jackie. Condu, Ernie, şi repede. Dacă vrem să reuşim, trebuie s-o facem acum.

24

— Nu! ţipă Linda, sărind în picioare! Nu trageţi! Sunt copii aici! SUNT COPII!

În sala primăriei se iscă haosul. O clipă, două, poate că încă nu fuseseră vite – dar acum erau. Năvala spre uşile din faţă începuse. Primii câţiva reuşiră să iasă, apoi mulţimea le blocă. Câteva suflete cărora le mai rămăsese un strop de minte alergau pe culoare spre uşile de ieşire care încadrau scena, dar erau o minoritate.

Linda întinse mâinile spre Carolyn Sturges, vrând s-o tragă la adăpostul relativ dintre scaune, când Toby Manning, fugind pe culoarul central, se ciocni de ea. Genunchiul lui o lovi în partea dinapoi a capului, trântind-o pe burtă, ameţită.

— Caro! zbiera Alice Appleton, de undeva de departe. Caro, scoală-te! Caro, scoală-te! Caro, scoală-te!

Carolyn încercă să se ridice în picioare şi în acel moment Freddy Denton o împuşcă drept între ochi, ucigând-o pe loc. Copiii începură să ţipe. Aveau feţele stropite de sângele ei.

Linda îşi dădea vag seama că era lovită călcată în picioare. Se ridică în patru labe (în picioare ar fi fost exclus) şi se târî între scaunele din partea opusă. Mâna i se propti într-o băltoacă din sângele lui Carolyn.

Alice şi Aidan încercau să ajungă