la Caro. Ştiind că dacă ieşeau pe culoar puteau fi răniţi grav (şi nevrând să-i lase să vadă cum arăta acum femeia despre care presupunea că fusese mama lor), Andi se aplecă peste spătarul scaunelor, ca să-i oprească. Scăpase din mână plicul VADER.

Tocmai acest moment îl aşteptase Carter Thibodeau. Continua să stea în faţa lui Rennie, protejându-l cu trupul lui, dar scosese pistolul şi şi-l ţinea rezemat pe antebraţ. Acum apăsă pe trăgaci, iar pacostea de femeie în roşu – cea care cauzase tot haosul – zbură înapoi.

Primăria era în plină debandadă, dar Carter n-o lua în seamă. Coborî treptele şi merse cu pas sigur spre locul unde căzuse femeia în rochie roşie. Când pe culoarul central veneau în fugă oameni, îi dădea la o parte din drum, la stânga şi la dreapta. Fetiţa, plângând, încercă să se agaţe de piciorul lui, iar Carter o înlătură cu un şut, fără s-o privească.

La început, nu văzu plicul. Apoi îl observă. Zăcea lângă una dintre mâinile întinse ale Alesei Grinnell. O urmă de picior, imprimată cu sânge, acoperea cuvântul VADER. Păstrându-şi calmul în toată harababura, Carter întoarse capul şi văzu că Rennie se uita la rămăşiţele împrăştiate ale auditoriului, şocat şi nevenindu-i să creadă. Bun.

Carter îşi scoase poalele cămăşii din pantaloni. O femeie care zbiera – era Carla Venziano – se ciocni de el şi o îmbrânci în lături. Apoi îşi înfipse sub curea plicul VADER, la spate, şi-l acoperi cu cămaşa.

Nu strica niciodată să-ţi iei măsuri de prevedere.

Se retrase spre scenă, mergând cu spatele, ca să nu fie lovit pe nepregătite. Când ajunse la trepte, se întoarse şi le urcă grăbit. Randolph, neînfricatul şef al Poliţiei oraşului, stătea tot pe scaunul său, cu mâinile rezemate pe coapsele cărnoase. Dacă nu i s-ar fi văzut vena din mijlocul frunţii, pulsând, ai fi zis că e o statuie. Carter îl luă pe Big Jim de braţ.

— Haideţi, şefule.

Big Jim se uită la el de parcă n-ar fi ştiut prea bine unde era sau cine anume. Apoi, ochii i se limpeziră puţin.

— Grinnell?

Carter arătă spre trupul femeii prăvălite pe culoarul central; în jurul capului i se forma o băltoacă de culoarea rochiei.

— OK, spuse Big Jim. Să plecăm de-aici. Jos. Şi tu, Peter. Scoală-te! Iar când Randolph rămase nemişcat, privind fix mulţimea înnebunită, Big Jim îi dădu una-n bărbie.

— Mişcă.

În toată nebunia, nimeni nu auzi împuşcăturile din vecini.

25

Barbie şi Rusty se uitară unul la altul.

— Ce naiba se întâmplă acolo? întrebă Rusty.

— Nu ştiu, răspunse Barbie, da’ nu sună bine deloc.

Dinspre primărie se mai auziră şi alte detunături, apoi una răsunând de mult mai aproape: de sus. Barbie spera să fie ai lor… şi imediat auzi pe cineva ţipând:

— Nu, Junior! Ce-ai înnebunit? Wardlaw, ajută-mă!

Urmară alte focuri de armă. Patru, poate cinci.

— Aoleo, Iisuse… murmură Rusty. Am dat de dracu’.

— Ştiu, spuse Barbie.

26

Junior se opri pe treptele secţiei de poliţie, privind peste umăr spre primăria unde izbucnise vacarmul. Oamenii de pe băncile de-afară se ridicaseră în picioare, lungindu-şi gâturile, dar nu era nimic de văzut. Nici pentru ei şi nici pentru el. Poate că cineva îl asasinase pe tatăl lui – putea să spere; l-ar fi scutit de-o problemă – dar între timp avea treabă la poliţie. În Cuibar, mai concret.

Junior deschise uşa pe care scria: „ÎMPREUNĂ LUCRĂM – POLIŢIA ORAŞULUI ŞI DUMNEAVOASTRĂ.” Stacey Moggin veni grăbită spre el. O urma Rupe Libby. În camera de pregătire, Mickey Wardlaw stătea în faţa anunţului ăluia urâcios care spunea: „CAFEAUA ŞI GOGOŞILE NU SUNT GRATUITE.” Mătăhălos sau nu, arăta foarte speriat şi nesigur pe sine.

— Nu poţi să intri aici, Junior, spuse Stacey.

— Ba sigur că pot.

Cuvântul „sigur” ieşi ca un „şiurrr”. Din cauza părţii amorţite a gurii. Otrăvire cu taliu! Barbie!

— Sunt poliţist.

’untpoşiist…

— Eşti beat, asta eşti. Ce se-ntâmplă acolo?

Apoi însă, poate deducând că era incapabil să dea vreun răspuns coerent, căţeaua îl împinse în mijlocul pieptului. Junior se clătină pe piciorul cu care şchiopăta, gata să cadă.

— Pleacă, Junior!

Uitându-se peste umăr, Stacey rosti ultimele ei cuvinte pe acest Pământ:

— Stai acolo unde eşti, Wardlaw. Nimeni nu coboară la subsol.

Când se întoarse, hotărâtă să-l dea afară pe Junior cu forţa, se pomeni privind ţeava unui Beretta din dotarea poliţiei. Mai avu timp pentru un singur gând – „O, nu, n-ar face-o” – după care o mănuşă de box nedureroasă o lovi între sâni, aruncând-o înapoi. Văzu chipul uimit al lui Rupe Libby, cu capul în jos, în timp ce cădea pe spate. Apoi muri.

— Nu, Junior! Ce-ai? Ai înnebunit? strigă Rupe, bâjbâind după pistol. Wardlaw, ajută-mă!

Dar Mickey Wardlaw stătea cu gura căscată, în timp ce Junior trăgea cinci gloanţe în vărul lui Piper Libby. Avea mâna stângă amorţită, dar dreapta-l asculta perfect; nici măcar nu era nevoie să ochească deosebit de bine, cu o ţintă staţionară aflată la doar doi metri distanţă. Primele două proiectile pătrunseră în burta lui Rupe, doborându-l peste biroul lui Stacey Moggin, pe care-l răsturnă. Rupe se frânse din mijloc, ţinându-se de stomac. Al treilea foc se duse aiurea, dar următoarele două îl nimeriră în cap. Căzu în fund, într-o poziţie grotescă de balet, cu picioarele desfăcute larg, trupul îndoindu-i-se înainte şi capul – atâta cât mai rămăsese din el – ajungând pe podea, ca într-o ultimă plecăciune adâncă.

Junior şonticăi până în camera de pregătire, ţinându-şi în faţă pistolul care fumega. Nu mai ţinea minte câte cartuşe trăsese; parcă şapte… poate opt… Ori unsprezece-şi-nouă – cine să ştie sigur…? Îi revenise durerea de cap.

Mickey Wardlaw ridică mâna. Pe chipul lui mare se ivise un zâmbet speriat, împăciuitor.

— Cu mine n-ai probleme, frate, spuse el. Fă ce ai de făcut.

Şi schiţă semnul păcii.

— Fac, răspunse Junior. Frate.

Îl împuşcă pe Mickey. Băiatul cel uriaş se prăbuşi, cu semnul păcii încadrându-i acum gaura din cap unde adineauri se aflase un ochi. Ochiul rămas se ridică în orbită, pentru a-l privi pe Junior cu umilinţa nătângă a unei oi în ocolul pentru tuns. Junior mai trase o dată, ca să fie