Cred că e un instinct. L-am obligat pe adversar să se dezvăluie, i-am surprins modul de funcţionare, slăbiciunile. L-am umilit – cel puţin, cred că l-am umilit. L-am surprins, i-am provocat despre mine o anumită iluzie.

Oare realizam că acest exerciţiu nu era totuşi inofensiv, că, ostenindu-mă să dau iluzia, lăsam să se ducă ceva din propria mea integritate? Nu sunt în stare să răspund, nu mai ştiu.

Deocamdată, nu-mi dădeam seama de asta. Nu-mi dădeam seama nici de faptul că fusesem supus unui test. (Să fiu paranoic acum? Poate că nici nu era o încercare, ci numai un episod din birocraţia Organelor...) Viaţa mea continua, variată, amuzantă, cum am spus, plină de experienţe revelatoare.

Când aud că sub ceauşism viaţa era monotonă, tristă, îmi spun că e o descriere prea simplă, prea univocă. Tinereţea converteşte orice rău în bine. Lumina ei învăluie răul. Prospeţimea sentimentelor, surpriza de-a descoperi noutatea sub aparenţa banalităţii – de care nu oricine are parte – se adaugă trăirilor de fiecare zi. Şi mai e ceva: puterea fizică, creierul care funcţionează la un regim ridicat, ca un motor bine reglat, îţi conferă o anume euforie.

Noi eram bolnavi de Ceauşescu, e adevărat. Era o boală care se manifesta ca obsesie. Dictatorul era prezent în minţile noastre fără întrerupere. Nu numai în capul, ci şi în vorbirea noastră. Întreaga noastră minte, conştiinţa noastră socială, se refereau la el, era singurul responsabil, singurul vinovat. Iar dacă ceva bun se petrecea, dacă se inaugura un pod sau o linie de metrou, undeva, într-un colţ ascuns al minţii, cel mai mare adversar al lui recunoştea că lui i se datorează. Naţiunea nu mai exista, era doar un mădular al Conducătorului. Individul era un oscior al acestui mădular.

Pentru toţi viaţa era grea. Pentru unii, mult mai grea decât a mea. Avea să fie din ce în ce mai penibilă şi mai umilitoare după evadarea mea din lagăr; şi mersul ăsta de rac se simţea. Cred că există percepţia absolut fizică a decadenţei.

...Nici obsesia Ceauşescu, nici umilinţa de-a nu mai fi un ins de sine stătător, nici dificultatea de-a trăi nu erau suficiente pentru a stinge în tine voinţa. Şi unde există această voinţă, există şi bucurie. Generaţiile care vin nu trebuie să creadă că bunicii lor, părinţii lor au trăit ca nişte larve. Nu, au trăit din plin, chiar dacă au fost ultragiaţi şi umiliţi.

Să fiu clar: dacă iubeai, puteai să suporţi chiar şi ceauşismul.

IV

A sosit locotenentul Pârvu.

Eram în biroul meu de la Sectorul de Psihoterapie. Nu mai pot stabili cu certitudine data, trebuie să fi fost în 1974. Tipul nu avea chiar o faţă adevărată, era un robot politicos. Mi-a întins legitimaţia, din care rezultau apartenenţa la Securitate şi gradul. Nu ştiu cum, m-am regăsit prins în propriul meu spirit jucăuş. Am luat acea legitimaţie şi am ţinut-o în dreptul ochilor, aproape, ca şi cum aş fi fost miop. Voiam s-o privesc bine, să memorez, dacă se putea, numărul legitimaţiei, fotografia individului (confruntam imaginea cu insul real care se găsea în faţa mea). Scena trebuie să fi durat un minut. Comportamentul meu trebuie să i se fi părut bizar, insolent. Vădit jenat, s-a săltat puţin din scaunul unde-l poftisem şi mi-a smuls legitimaţia cu un gest uşor, dar ferm. Încă politicos.

„Da, ce doriţi?“ „Noi (ah, acest noi!) ştim că mergeţi la Institutul Francez. Că întâlniţi străini. Am dori să ne daţi informaţii despre ei. Numai despre ei, nu despre cetăţenii români.“

De fapt, eu nu mergeam la Institutul Francez decât rareori, şi numai ca să împrumut discuri (discurile se împrumutau dintr-o anexă a Institutului, în curtea sediului principal). Dar străini vedeam. Venea M.F. Un an întreg îi văzusem, în familie, pe soţii J., Betty şi Ken, americani aflaţi pentru un an în Bucureşti, unde el preda literatura engleză. Nu mă întrebase niciodată nimeni nimic despre ei. Mai ales despre M.F., despre care se ştia că e fiica lui Eugène Ionesco, apropiată de Ierunci... ar fi putut să ne întrebe. Niciodată nimic, nici pe mine, nici pe Ioana.

Oricum, nu a fost pronunţat vreun nume. Se ştia că mă vedeam cu străini, şi acest lucru era bun, se grăbi să adauge Pârvu, noi nu suntem împotrivă. Dar cum vreţi să ştie Statul, spuse, ce se discută despre ţara noastră? Securitatea nu mai e ce a fost. În Occident există institute de sondaj. În România e Securitatea.

Aici mi-a plasat şi argumentul subtil, cu Anglia. Acolo, profesorii universitari şi lorzii se îmbulzesc să lucreze pentru Servicii. Deodată, încerca să mă aşeze sus, foarte sus.

Eram foarte sigur de mine pe vremea aceea. Asta-mi permitea să-mi bat puţin joc de Pârvu. L-am întrebat dacă îşi plăteau colaboratorii. A simţit capcana, s-a indignat. În nici un caz, a spus, astea sunt acţiuni patriotice, nu se pot comercializa. „Dar noi cunoaştem multă lume“, a adăugat cu un aer bătrân. „Am putea interveni să obţineţi un paşaport.“ (Ştia că nu mai putusem ieşi din ţară din 1969, cu excepţia bursei pariziene din 1971, de când cumnatul meu Petre plecase în Elveţia.)

L-am lăsat pe Pârvu să aştepte. Ca şi cum ar fi fost un moment de deliberare, deşi în sinea mea mă hotărâsem. Nu, i-am spus după un minut greu de tăcere, înţeleg preocupările lor, dar eu nu vreau să colaborez cu ei. „E o chestie de stil (cam aşa ceva trebuie să fi adăugat), nu mi se potrivesc acţiunile