până când îl văzu în cătare pe Rommie Burpee. Acesta nici măcar n-o observase; se uita fix la cadavrele celor trei poliţişti. Ţăcănitul provenise de la masca lui Dick Cheney. Şi-o scosese de pe faţă, lăsând-o să cadă pe jos.

— Hristoase, ce s-a-ntâmplat aici? întrebă el. Asta-i o…

Înainte de a apuca să termine fraza, din Cuibarul de la subsol se auzi un strigăt:

— Băi, faţă-de-cur! Ţi-am făcut-o, nu? Ce ţi-am mai tras-o!

După care, incredibil – un râs… Era ascuţit şi maniacal. O clipă, Jackie şi Rommie se uitară unul la altul, incapabili de vreo mişcare.

— Cre’ c-ăsta-i Barbara, spuse apoi Rommie.

29

Ernie Calvert stătea la volanul furgonului telefonic, aşteptând cu motorul în relanti lângă bordura pe care scria PROBLEME LA POLIŢIE DOAR 10 MIN. Blocase toate portierele, temându-se să nu se repeadă la el cineva dintre oamenii care fugeau în panică pe Main Street, dinspre primărie. În spatele scaunului avea puşca adusă de Rommie, deşi nu era sigur c-ar fi putut trage în oricine ar fi încercat să-i ia maşina; îi cunoştea pe acei oameni, ani de zile le vânduse alimente. Teroarea le făcea feţele să arate ciudat, dar nu de nerecunoscut.

Îl văzu pe Henry Morrison alergând încoace şi-ncolo pe gazonul din faţa Primăriei, ca un câine de vânătoare care caută mirosul. Striga prin goarnă, încercând să facă puţină ordine în haosul din jur. Cineva se ciocni de el, trântindu-l, dar Henry se ridică imediat, ajută-l Dumnezeu!

Iar acum mai apăruseră şi alţii: George Frederick, Marty Arsenault, tânărul Searles (uşor de recunoscut după bandajul de la cap), amândoi fraţii Bowie, Roger Killian şi doi dintre ceilalţi novici. Freddy Denton cobora treptele late ale primăriei cu pistolul în mână. Randolph nu se vedea nicăieri, deşi oricine care nu-l cunoştea s-ar fi aşteptat ca şeful poliţiei să fie în fruntea dispozitivului de restabilire a ordinii, care la rândul lui se clătina la un pas de haos.

Ernie, însă, îl cunoştea bine. Peter Randolph fusese dintotdeauna un împotmolit ineficient, iar absenţa lui din acel circ SNAFU{2} nu-l mira câtuşi de puţin. Şi nici nu-l privea. Ceea ce îl privea era faptul că din secţia de poliţie nu ieşea nimeni şi se auziseră alte împuşcături. Acestea sunau mai înfundat, ca şi cum s-ar fi tras cu arma la subsol, unde erau ţinuţi arestaţii.

Deşi nu-i stătea în obicei să se roage, acum Ernie o făcu. Se rugă ca nimeni dintre cei ce fugeau dinspre Primărie să nu-l observe pe bătrânul de la volanul furgonului oprit. Ca Jackie şi Rommie să iasă nevătămaţi, cu sau fără Barbara şi Everett. Îi trecu prin minte că ar fi putut să plece pur şi simplu, şi constată şocat cât de tentantă era ideea.

Sună telefonul mobil.

Un moment, doar rămase nemişcat, nefiind sigur că auzea bine, apoi şi-l smulse de la centură. Când îl deschise, văzu numele JOANIE. Dar nu era nora lui, ci Norrie.

— Bunule! Eşti bine?

— Totu-i în regulă, răspunse el, privind spre haosul din faţa lui.

— I-au scos?

— Chiar acum o fac, scumpo, îi zise Ernie, sperând că spune adevărul. Nu pot vorbi. Voi sunteţi în siguranţă? Aţi ajuns… acolo?

— Da! Bunelule, noaptea străluceşte! Centura de radiaţii! Şi maşinile au devenit luminoase, dar acum nu mai sunt. Julia crede că nu-i periculos! Zice că probabil e falsă, doar ca să sperie oamenii.

„Mai bine nu contaţi pe asta”, se gândi Ernie.

Alte două detunături înfundate se auziră din secţia de poliţie. Jos, în Cuibar, murise cineva; sau mai avea puţin.

— Norrie, nu pot vorbi acum.

— O să fie-n regulă, Bunule?

— Da, da. Te iubesc, Norrie.

Închise telefonul. „Străluceşte”, îşi spuse el, întrebându-se dacă avea să vadă vreodată acea strălucire. Black Ridge era aproape (într-un oraş mic, toate sunt aproape), dar acum părea să fie foarte departe. Se uită spre uşile poliţiei, încercând să-şi grăbească prietenii prin forţa gândului. Iar când nu-i văzu ieşind, coborî din furgon. Nu mai putea sta locului. Trebuia să intre şi să vadă ce se întâmpla.

30

Barbie îl văzu pe Junior ridicând pistolul. Îl auzi spunându-i lui Rusty să închidă ochii. Strigă, pe negândite, fără să aibă idee ce spunea, până când îi ieşiră cuvintele pe gură:

— Băi, faţă-de-cur! Ţi-am făcut-o, nu? Ce ţi-am mai tras-o!

Râsul care urmă suna ca al unui nebun care nu şi-a luat medicamentele.

„Aşa râd eu când mă pregătesc să mor”, îşi spuse el. „Trebuie să ţin minte. ” Şi râse şi mai tare.

Junior se întoarse spre el. Pe partea dreaptă a chipului său se întipărise mirarea; stânga era încremenită într-o expresie încruntată. Îi amintea lui Barbie de un personaj negativ despre care citise în tinereţe, dar nu mai reţinea cine anume. Apoi, îi veni în minte că, atunci când fratele lui mai mic, Wendell, încerca să spună „inamici”, îi ieşea tot „în-furnici”. Asta-l făcu să râdă mai tare ca oricând.

„Pot exista şi căi mai rele de a ieşi din scenă”, reflectă el, în timp ce ridica mâinile la nas, dându-i lui Junior cu tifla. „Îl mai ştii pe Stubbs, din Moby Dick? zicea: «Oricare mi-ar fi soarta, o primesc râzând.»”

Junior îl văzu pe Barbie cum îi dădea cu tifla – stereoscopic – şi uită complet de Rusty. Porni pe coridorul scurt, cu pistolul ridicat. Acum, lui Barbie i se limpeziseră complet simţurile, dar nu se încredea în ele. Oamenii pe care i se părea că-i aude vorbind şi umblând pe sus existau, aproape sigur, numai în imaginaţia lui. Totuşi, odată intrat în horă, trebuia să joace până la capăt. Dacă nu din alt motiv, măcar ca să-i dăruiască lui Rusty încă vreo câteva răsuflări şi puţin timp.

— Uită-te la tine, moacă-de-cur, zise el. Mai ştii cum ţi-am aranjat-o, în seara aia, la Dipper’s? Schelălăiai ca o căţea călcată de maşină.

— Nu-i adevărat.

Cuvintele sunau ca o specialitate exotică de pe un menu