tăietura buzunarului de la vestă treizeci şi cinci de ruble, uite aici, pipăie… Cred că nu-mi vor scoate şi vesta, iar ca să alung orice bănuială am lăsat în portofel şapte ruble, „adică tot ce am asupră-mi”. Sunt acolo şi nişte bani mărunţi pe masă, încât nu se vor dumeri că mi-am ascuns banii şi vor crede că ăştia sunt toţi banii mei. Dumnezeu ştie unde voi fi nevoit să-mi petrec noaptea ce vine.

  Lăsai capul în jos auzind această nebunie. Era evident, după felul relatat de el, că nu se proceda astfel nici la arestări, nici la percheziţie şi, desigur, el o încurcase rău. E drept că toate acestea se întâmplau înainte de a intra în vigoare noile legi de astăzi. Este exact şi faptul că i s-a propus (după cum spunea chiar el) o procedură mai legală, dar el i-a dus, refuzând… Bineînţeles înainte vreme, adică nu chiar aşa de demult, guvernatorul avea dreptul în cazuri extreme… Dar ce fel de caz excepţional era acesta? Iată ce nu puteam eu să înţeleg.

  — Probabil că s-a primit vreo telegramă din Petersburg, zise deodată Stepan Trofimovici.

  — O telegramă! În privinţa dumitale? Pentru scrierile lui Herzen şi pentru poemul dumitale, ai înnebunit, pentru asta să te aresteze?

  Eram pur şi simplu furios. El schiţă o grimasă, vizibil şocat, cauza fiind nu apostrofarea mea, ci gândul că n-ar exista nici un motiv ca el să fie arestat.

  — Cine e în măsură să ştie astăzi pentru ce un om poate fi arestat? murmură el enigmatic.

  Un gând stupid, idiot, îmi trecu prin cap.

  — Stepan Trofimovici, spune-mi ca unui bun prieten, strigai eu, ca unui adevărat prieten, n-am să te trădez: faci parte din vreo societate secretă sau nu?

  Ei bine, spre surprinderea mea, nici de asta el nu era absolut convins: făcea sau nu făcea parte dintr-o societate secretă.

  — Păi, depinde cum o iei, voyez-vous…

  — Cum adică… „depinde cum o iei”?

  — Când aparţii cu tot sufletul cauzei progresului şi… cine poate garanta… crezi în acelaşi timp că nu aparţii, te pomeneşti că se constată, în cele din urmă, că aparţii totuşi unui ce, nu ştiu care.

  — Cum este posibil aşa ceva, aici nu încape decât un da sau un nu!

  — Cela date de Pétersbourg, când am vrut împreună cu dânsa să înfiinţăm o revistă. Aici e buba. Atunci am şters-o la timp şi am fost uitaţi, dar acum şi-au adus aminte. Cher, cher, parcă nu ştii cum e la noi! strigă el cu sfârşeală în glas. Te ridică, te urcă într-o chibitcă, şi marş în Siberia pentru toată viaţa, sau te face uitat într-o cazemată…

  Şi cu aceste cuvinte el izbucni într-un plâns nestăpânit, vărsând şiroaie de lacrimi fierbinţi. Îşi acoperi ochii cu fularul lui roşu şi plânse în hohote cu zguduiri convulsive timp de vreo cinci minute. Simţii cum toată fiinţa mi se crispează. Omul acesta, care timp de douăzeci de ani a făcut pe profetul în faţa noastră, pe propovăduitorul, îndrumătorul, patriarhul, acest Kukolnic al nostru, a cărui figură plana deasupra noastră, a tuturor, într-o sferă superioară şi pe care îl veneram din tot sufletul, considerând prezenţa sa între noi drept o mare cinste, ei bine, omul acesta mi se înfăţişa deodată plângând, plângând în hohote, ca un băieţandru prins cu o poză care îşi aştepta pedeapsa cu nuiaua, pe care se ducea s-o ia dascălul. Mi se făcu tare milă de el. El credea în „chibitcă” tot atât de ferm ca în prezenţa mea în acel moment alături de dânsul şi o aştepta în dimineaţa aceea să apară în orice clipă, şi toate acestea pentru scrierile lui Herzen şi un poem al lui oarecare. Necunoaşterea aceasta completă, absolută, a realităţii cotidiene era înduioşătoare, dar şi dezgustătoare întru câtva.

  În sfârşit, el încetă să mai plângă, se ridică de pe canapea şi-şi reluă plimbarea prin încăpere, continuând să discute cu mine, dar uitându-se mereu pe fereastră şi trăgând cu urechea spre vestibul. Convorbirea noastră continuă haotic. Toate asigurările mele şi încercările de a-l linişti fură zadarnice. Aproape că nici nu asculta şi totuşi simţea nevoia să fie consolat şi necontenit vorbea în aşa fel încât să provoace asemenea consolări. Îmi dădui seama că el n-ar putea rămâne acum nici o clipă fără prezenţa mea şi nu m-ar lăsa să plec în ruptul capului. De aceea rămăsei şi stăturăm astfel împreună peste două ore. În cursul discuţiei el îşi aduse aminte că Blum îi confiscase printre altele şi două manifeste.

  — Ce fel de manifeste, mă alarmai eu prosteşte, nu cumva…

  — Mi-au fost strecurate vreo zece bucăţi, răspunse el cu necaz (vorbea cu mine sau de sus şi iritat, sau umil şi plângăreţ); m-am descotorosit de opt dintre ele, aşa că Blum n-a luat decât două…

  Şi deodată se înroşi de indignare.

  — Vous me mettez avec ces gens-lŕ! Îţi închipui cumva că aş putea fi laolaltă cu aceşti nemernici, care strecoară tot felul de maculatură, cu fiul meu Piotr Stepanovici, avec ces esprits forts de la lâcheté! O, doamne!

  — Nu cumva te-au confundat cu altul… Deşi e absurd, imposibil! remarcai eu.

  — Savez-vous, izbucni el deodată, simt uneori, que je ferai lŕ-bas quelque esclandre. O, nu pleca, nu mă lăsa singur! ma carričre est finie aujourd’hui, je le sens. Ţţâi, nu este exclus ca eu să mă reped şi să muşc acolo pe careva, ca acel sublocotenent…

  El se uită la mine cu o privire stranie, speriată şi în acelaşi timp doritoare parcă să sperie. Îl sâcâia, desigur, un gând, enervându-se din ce în ce mai mult pe ceva şi cineva, pe măsură ce trecea timpul şi „chibitca” tot nu apărea; ba se pare că acest fapt îl înciuda. Deodată Nastasia, care ieşise nu se ştie pentru ce din bucătărie în vestibul, atinse şi răsturnă cuierul. Stepan Trofimovici se cutremură şi încremeni pe loc; când se lămuri însă